Gorgona

Pomul ăsta nu rodise niciodată. Cu crengi contorsionate înfricoşător, găunos şi ros de cari, nucul din ograda largă a prietenului meu Florin, ne evoca o nonfigurativă fantastică gorgonă. Când l-a tăiat, într-o primăvară mustoasă şi promiţătoare, Florin şi-a amintit să-mi aducă nişte bucăţi de lemn mai sănătoase din nucul găunos şi sterp, iar eu, deşi şovăielnic la vederea lor, m-am apucat să fac această lucrare în amintirea nopţilor în care, prieteni strânşi în jurul focului, visători şi copleşiţi de optimism, "poezeam" lăsându-ne îmbătaţi de iubiri efemere şi de bahice licori.

Lemnul de nuc m-a surprins cu voluptatea sa molatecă, cu faptul că mi se oferea fără nicio împotrivire, ca o amantă nimfomană, îndrăgostită (şi) de partenerul ei doar fiindcă iubeşte cu asupra de măsură... iubirea, dragostea, dăruirea...
Doar stricăciunea din trupul bătrânului nuc îmi mai umbrea vremelnic aventura minunată, obligându-mă să tai în lemnul meu şi altfel decât mi-aş fi dorit-o.
Am înfrăţit bucata găurită de nuc cu un miez de salcâm care, şi el, verde fiind, mi-a mângâiat palmele şi mi-a luminat primăvara aceea cu docilitatea lui. Câteva crenguţe de corcoduş, o lăcuire într-un strat superficial,... şi Gorgona a prins viaţă.

Florin a plecat şi eu am plecat. O vreme am păstrat legatura, apoi, aşa cum se întâmplă cu cei care nu se văd, ne-am înstrăinat. Ne vom privi miraţi, peste ani, atunci când ne vom întâlni şi vom depăna amintiri, iar povestea Gorgonei noastre va fi şi ea una dintre aceste amintiri care ne leagă, care ne definesc, care ne-au făcut să devenim ceea ce suntem...

Masa de Şah - evoluţie

Desigur, abia adusă de la poalele Perchiului, după ce mă spetisem vreo două ore s-o desprind dintr-un arbore tăiat de lucrătorii de la CFR, Masa de şah exista numai şi numai în imaginaţia mea.


Vă vorbeam despre "ideea primară" care, uneori, este motivul pentru care aleg diferite lemne pentru a le sculpta şi, pe scurt, vă voi spune-scrie că acest concept reprezintă tocmai proiecţia mentală a unui obiect pe care aş dori să-l realizez, primul desen, înainte de a avea habar despre material sau tehnică. Ideea primară este o matrice ideatică, prima imagine care ne vine în minte atunci când ne gândim să materializăm artistic o emoţie, fiindcă, iarăşi conceptualizez, înainte de a fi materială sau nu, orice creaţie artistică, spun eu smerit, referindu-mă exclusiv la mine, trebuie să-mi fie emoţie! Concis: Masa de Şah trăia inefabil, de ani buni, doar în imaginaţia mea.

Despuiat de coajă, încă plin de sevă, alb ca untul şi de esenţă moale, lemnul acesta îmi era necunoscut. Nu că nu aş fi putut afla ce fel de lemn este, însă mi se părea plin de mister să "colaborez" cu cineva pe care nu-l ştiam, pe care nu-l mai văzusem. Uneori, încrederea înseamnă să te dai pe mâna unui necunoscut cu toată fiinţa, fără prevedere, renunţând vremelnic la înţelepciunea care te-ar obliga să-ţi laşi o portiţă de salvare. Necunoscut îmi este şi acum acest lemn, deşi multe lucrări am săpat în carnea lui.

Abia acum trepiedul acesta începe să aducă cu un obiect sculptural, însă, urmând o firească lege a compromisului, ideea primordială este deja depăşită. De fapt, asta se întâmplă de fiecare dată: începând încă din primul moment al materializării, ideea primordială se desprinde de obiectul realizat şi, având suportul obiectului aflat într-o etapă de lucru, devine idee intermediară. La momentul alegerii materialului ideea primordială se alterează, devenind altceva, la momentul primelor tăieturi, prima idee intermediară se alterează şi ea, devenind altceva, şi aşa mai departe. La final, obiectul, dezbrăcat de nenumăratele ipostaze ideatice, ţi se înfăţişează ca o fiinţă nouă, cu proprie respiraţie şi proprie voinţă şi stai şi te întrebi: cine pe cine a călăuzit în aventura asta a naşterii artifactului?

Iată: abia ieşită de sub daltă, încă purtând, parcă, pe carnea ei urmele mâinilor mele, partea inferioară a Mesei de Şah este definitivată. Mai seamănă oare cu ceea ce imaginasem? Trebuie să vă spun că ideea primordială suferă de o boală incurabilă: degenerarea. Cu fiecare nouă etapă îţi vine din ce în ce mai greu să-ţi aminteşti aceea idee. Orgolios ca orice artist, trăieşti impresia că lucrul minunat care iţi iese din mâini este chiar ceea ce ai imaginat şi îţi trebuie un uriaş exerciţiu de sinceritate să recunoşti că lemnul are aportul lui. El te obligă să tai doar într-o anumită direcţie, el se crapă doar într-un anume fel, el se încăpăţânează şi-şi schimbă dispunerea fibrelor când nu te aştepţi, iar tu nu ai altceva de făcut decât să te conformezi... Eludezi aceste realităţi, uiţi ideea primordială şi te afli prea des într-un exerciţiu de falsă auto-admiraţie.

Detaliile devoaleză tehnica. Scobituri cu dalta după un desen prealabil, apoi intervenţia cu un cuţit pentru crearea suprafeţelor curbe, apoi smirgheluirea. Sute de ore în care mâinile se descurcă aproape singure călăuzite de ochi şi în care mintea îţi croieşte alte şi alte lumi, alte şi alte universuri. Nu-i aşa că pentru noi, pentru cei care lucrăm mult timp la un artifact, cea mai mare dezamăgire este aceea că nu vom putea materializa tot ceea ce ne imaginăm?

Cu aceste din urmă imagini, epopeea ia sfârşit. Pe Masa de Şah se poate juca oricând o partidă. Avantajul este acela că toţi cei ce se vor încumeta să joace vor câştiga. Desigur, tabla Mesei de Şah are şi ea, la rândul ei, o poveste, dar, pentru că nu m-am învrednicit să o imortalizez în pixeli impersonali, ea, povestea, va fi variabilă de la un anotimp la altul, după cum schimbător este şi gândul omului care sunt.
Lemnul de cireş mi-a fost bun frate întru facerea tablei şi, afară de baiţul în două culori cu care am vopsit-o, Masa de Şah nu este tratată decât cu un strat superficial de lac.


Text scris pe 22 noiembrie 2010 pe Forumul Artiştilor Plastici Amatori

Căutări... Răscruci...

                                                  Căutări

Prunii se uscaseră şi trebuia să-i tai. Încăpăţânaţi şi răsfăţaţi, prunii ce străjuiau poarta dinspre grădină se scorboroşiseră şi se cocârjaseră în cei opt ani de când murise "ăl bătrân", bunicul meu. Dumnealui îi sădise şi se ţinuse de capul lor ca să ajungă şi ei să dea roadă şi să fie trebuincioşi, ca toate cele din ogradă, însă ei, cei doi pruni ai bunicului, sclifosiţi şi plini de îndărătnicie, se bucuraseră de grijire dar nu catadicsiseră să înflorească şi să rodească precum li-era datul şi rămăseseră promisiune de la an la an.

                                                Răscruci

Lemnul de prun este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am avut. Câlţos, cu carnea schimbătoare (când brună, când galbenă, când roşiatică...) cu durităţi diferite da la un centimetru la altul, cu alternanţe de dispoziţie obositoare, lemnul de prun a fost - pentru mine - teribil de solicitant, iar la aceste obiecte am lucrat luni de zile şi nu credeam că voi da de capăt. Nu terminasem "Căutările" şi mă rătăcisem deja de câteva ori printre "Răscruci", când am înţeles că un drum aşa cum credeam eu nu există. Drumul, de fapt, se năştea clipă de clipă de sub tălpile neînvăţate cu astfel de mers-zbor ale sufletului meu şi, oriunde aş fi păşit, el, drumul, era cel mai scurt şi cel mai drept. Astfel, după îndelungat chin, "Căutările" mi-au devenit aventură, iar "Răscrucile" savuroase momente de alegere, de opţiune.

Eu nu cred că obiectul sculptat stă ascuns în carnea unui lemn sau a unei pietre, aşteptând respiraţia artistului care să-l dezvăluie vederii. Obiectul meu sculptat este chiar lemnul, iar eu, cioplitorul, nu fac altceva decât să-l îmbrac cu cuvinte şi să mi-l fac frate într-un ritual care durează câteva luni. Că ceilalţi intră sau nu în jocul nostru, al meu şi al lemnului frate, că trezim suave emoţii sau că irităm, sunt lucruri atât de periferice încât cu greu răzbat până în auzul meu.  

Oameni buni, eu nu creez din preaplin, ci din nevoia de a avea şi eu lumea care să mi se potrivească. Că lumea mea este mai mult în inefabil, nu impietează decât asupra văzătorilor care stau (turist, fugitiv, dezinteresat) şi se miră că mă mulţumesc cu atât de puţin. În fapt, lumea mea este infinită şi, deci, niciodată realizabilă... aici.

Bunicul, eu, lemnul de prun, căutările şi răscrucile: un lung şir de emoţii care abia a început.

La masă - a doua expoziţie

                                                Prima Masă

                                               Masa de Dud

                                               Masa de Nuc

                                               Masa Rotundă

                                               Masa Hexagonală

                                             Masa de Şah

                                             Evoluţie

                                                       Masa de Păducel

                                                       Toiag (Călăuză)

                                                       Masa de Tei

Căutări - prima expoziţie

                                               Căutări

                                               Răscruci

                                               Încredere

                                               Certitudini

                                               Cădere

                                               Drumuri

                                               Furnici (Arlechin)

                                               Şah

                                               Iepuri

                                               Gorgona

                                               Drum Nou

                                               Intermitenţe

                                               Întunecare


Adaos

                                               Autoportret

                                               Portret

                                               Întoarcere

                                                  Portret

                                              Portret