Răţuştele

Înoată pricepute printre frunzele mari de nuferi, chiar sub pletele salciei care împărăţeşte lacul. Dacă nu eşti cunoscător, îţi pot părea temătoare, sperioase cu oamenii, însă nici nu ştiţi cât sunt de ipocrite. Ajunge ca unul dintre copilaşii veniţi să le admire să scape în apă vreo pufarină şi ele, ingenuele de complezenţă, se transformă în nişte mici şalupe cu reacţie, gata să doboare orice stavilă în fuga lor spre delicioasa cereală îndulcită. Altfel, rătăcesc ziua întreagă printre nuferi, printre trestii, pe sub poalele salciei pletoase, ciugulind te miri ce de la suprafaţa lacului. Estimp, tăicuţii lor cu capetele colorate stau îngâmfaţi şi plictisiţi pe insuliţă, iar mamele le dau lecţii de înot şi le supraveghează îndeaproape.

Un tătic... plictisit

Alt tătic se răcoreşte...

Şoseaua... nuferilor

O pufarinăăă...

Gata cu joaca! Se face seară.

Producţia de răţuşte de anul acesta este mulţumitoare. Lacul pare resemnat să le găzduiască, iar noi, vizitatorii, ne bucurăm văzând giumbuşlucurile pufoaselor creaturi. "Totu-i vis şi armonie,..."

O floare pentru vizitatori...

Imperator

Stăpâneşte bonom peste maci, peste trestii,  peste broaştele gălăgioase, peste cele câteva familii de raţe sălbatice care acum au bobocei. Uneori, cu genuină inconştienţă, mierle, vrăbii, gaiţe, îşi găsesc loc de hârjoneală sau de mas pe umerii lui bătrâni. Mie îmi pare o impietate, însă el zâmbeşte, cu înţeleaptă indulgenţă, lumii, cerului, soarelui...
Oamenii nici nu-l mai observă, într-atât s-au obişnuit cu prezenţa lui, iar el, maiestuos şi discret, tronează peste verdele incert al lacului, exilat pe insula sa imperială, urmărind amuzat aparenta zbatere a vântului, a cerului, a oamenilor.
Eu, însă, i-am prins slăbiciunea pentru taifas, aşa că, de câte ori am timp, mă prefac că admir nuferii şi aştept să mă întrebe despre aripi, despre zbor, despre fericirea pasului şi despre alte fericiri pe care le inventez ad-hoc. Dacă Împăratul Lacului ar hotărî că este timpul să iasă în oraş, n-aş şti încotro să-l port fără să-mi dau de gol naivitatea.

Cochetărie

Îşi unduieşte braţele şi se preface că nu-şi sesizează desăvârşirea. Eu trec prin preajma lui, aparent indiferent, ca şi când aş scrie cu paşii mei ultimele cinci silabe ale unui haiku atipic, despre cea mai desăvâşită maiko. Îi adulmec mirozna crudă, cu iz de pământ reavăn şi clorofilă, încercând să nu mă extaziez. Apoi, izbucnim amândoi în râs şi eu îmi aşez tâmpla pe trunchiul lui, pe scoarţa lui, mângâindu-l cu umbra  care sunt...
Copacul ăsta este atât de cochet încât ar trebui să fie o gheişă...

Sfadă

Mă hârjoneam cu Eli. Nimeni nu ştie, însă eu sunt frate cu Eli. Între mine şi strălucirea lui nu stau decât deceniile astea de ceară pe care le port drept trup. Eli mă înghiontea cu râsul lui văratec şi derma mea, necercată cu săruturile lui de foc, se albea până când se transforma într-o foiţă de staniol. Mă ascundeam cum puteam şi căutam linişte şi răgaz ca să-mi admir strălucirea de suprafaţă cu care mă procopsisem. Deveneam, vremelnic, un cadou în formă de om dinlăuntrul căruia stătea să irumpă focul, incandescenţa, blânda lumină...
Şi-atunci, ca un zeu bătrân, din trecut, copacul îşi răsfiră braţele deasupra mea încercând, contrariat de aparenta cruzime a lui Eli, să mă protejeze. Scut verde, îngrijorat de părelnica mea spăimântare, mă cuprinse cu răcoarea lui, ferindu-mă de zâmbetul arzând din tării. Mă prefăcui că sunt şi mai temător şi el îşi arcui cu şi mai mare milă umbra peste tremurul meu. Estimp, Eli mă căuta. Zeul verde, protector, îşi ridică braţele spre cer şi îl dojeni pe zburdalnicul Eli, iar acesta încremeni căci nu mai pricepea nimic... Apoi înţelese că şotia mea venea în întâmpinarea singurătăţii bătrânului arbore. Se sfădi - de complezenţă - cu noul meu prieten până ajunse la crug. Apoi plecă, tot zâmbitor, şi mă lăsă în braţele noului meu frate...

Cărare în albastru

Îmi reazem gândurile de mâine pe trunchiul abraziv al unui copac şi, deodată, ca şi când aş fi descoperit o iubire ce mi se ascundea discretă chiar sub umărul cel stâng, îmi dau seama că albastrul mă înconjoară dintotdeauna cu sfioasă atenţie, cu reţinută admiraţie.
Copacul mă zădărăşte zglobiu, aţinându-mă cu braţele sale abia înverzite. Apoi, mă grăbeşte, bucuros că fi-va martor la împerecherea dintre zborul meu şi înaltul celui mai albastru cer pe care l-a pomenit vreodată.
Alerg cu gândul meu de mâine spre cer şi îmi potrivesc aripile din fugă. Copacul acesta este o fermecată cărare în albastru.