Drumuri

Se împuţinează alegerile. Drumurile mele de viaţă se îngustează. Sigur că am deprins echilibristica întoarcerii în sine, dar mersul meu este încă nesigur, deşi am trecut deja de vârsta copilăriei.

Fiecare alegere pe care trebuie să o fac este o lance înfiptă în orizontul tot mai leneş, tot mai bătrân, tot mai lipsit de vigoare. Uneori, nici nu-mi mai vine să păşesc. Drumurile şerpuiesc în proximitatea mea şi eu nu am vlagă nici cât să le privesc. Ele se intersectează insinuante şi mă îmbie, iar eu, obosit şi străveziu, prind imaginare rădăcini şi caut cu disperare să mă preschimb în arbore.

Lăncile mele sunt ca nişte indicatoare mincinoase. Niciuna nu stă înfiptă vârtos în ce va să vină, ci se anină mereu alături de drumurile mele, alături de luminile acelea intermitente pe care le bănuisem - abia cu o clipă înainte de a arunca lancea - capete de drum. Lăncile mele, atârnate scălâmb în buza abrazivă a orizontului, sunt iluziile mele. Sunt credinţele mele şi aşteptările mele cele niciodată întâmpinate de credinţele şi aşteptările drumeţilor cu care, din nefericire, mă intersectez uneori.

Degeaba mă preschimb în arbore. Drumurile se strâng în ele, precum râurile în fluvii, doar că, în loc să se transforme într-o câmpie-drum, ele se preschimbă, halucinant, într-un drumeag, într-o cărare, într-un fir suspendat peste neant, care nu duce altundeva decât în întunericul sinelui meu.

Fără orizont, fără arme, fără niciun avertisment. Dorm şi visez că nu mă mai pot trezi din acest coşmar în care alerg înnebunit pe labirintice drumuri, care se îngustează, transformându-se în capcane. De aur.

Cădere

Nu este altceva decât o altă flacără care pâlpâie, grăbindu-se spre moarte. Tremurul abia perceptibil, gălbui, descrescent, şovăitor şi... trist, se sfârşeşte, înspăimântător de repede, în întunericul care mă stăpâneşte.

Carnea mi se crispează, strângându-se pe groaza care, osificată, îmi devine exoschelet şi înţeleg că iar va trebui să caut vinovaţi şi să-mi asum eşecul atunci când, împerecheate într-un desfrâu total, luciditatea şi evidenţa îmi vor dezvălui că în găvanele ochilor mei stau, ca nişte zeiţe destrăbălate, toate păcatele cărora mintea mea le poate da nume.

Lacrima şerpuieşte cuminte, urmând ridurile feţei pe care nu mi-o mai recunosc. Altă lacrimă, alt drum spre pământul ăsta care mă încovoaie cu fiecare nouă cădere. Pierd în fiecare secundă lupta teribilă pe care o dau cu tina şi zborurile mele frânte - secunde de iluzorie libertate - sunt doar amintiri ale copilului naiv care am fost.

Ţărâna mă cheamă înlăuntrul meu şi înlăuntrul ei, acolo unde îmi este templul de unde nu ar fi trebuit niciodată să pot să mă înalţ. Ţărâna mă ademeneşte cu vocabule şi emoţii atât de familiare, încât mă tem ca nu cumva să nu aibă dreptate! Mă tem ca nu cumva să nu fiu iar acela care va trebui să plătească nou tribut zeiţelor destrăbălate care sălăşluiesc în găvanele ochilor mei bolnavi de întuneric.

Sunt frate cu disperarea şi, oricât m-aş chinui, nu-mi mai amintesc nici măcar ce cuolare are zborul. Nu-mi mai pot imagina aripi şi, pentru mine, verticalul nu mai reprezintă altceva decât groaza că aş putea continua să mă scufund, să cad - durut şi ireversibil - înspre limita ultimă, cea a nimicniciei.

Nu faptul că nu mai pot zbura mă ucide, ci dezamăgirea că nu am ştiut să fiu fericit atunci când o puteam face. Nu întunericul omoară, ci amintirea trufiei cu care acceptam mângâierea luminii ca şi când mi s-ar fi cuvenit, ca şi când aş fi meritat, ca şi când eu aş fi fost un miracol şi nu ea.