Psalm

Aruncat în viaţă
De-un destin bizar...
Urlet peste greaţă,
Frică de coşmar...

Mi-e preaplin de noapte,
Frig de nefiire...
Urlet peste şoapte,...
Urlet de neştire.

Sunt aici, dar nu o vreau!
Să mai plec nu ştiu.
Aripi sufletele au
Pe-acest cer pustiu...

Plânge-n mine - biet nătâng -
Dorul de înalt.
Chiar durerile îmi plâng...
Lacrimi de cobalt...



Înspre tâmpla mea
Gonesc, cu-nfrigurare,
Cerul şi adâncul...
Muta lor chemare...

Scris sunt în clepsidra
De pământ... şi carne...
Îngheţat de spaime,
Rostul meu adoarme

Sunt aici, dar nu o vreau!
Să mai plec nu ştiu.
Aripi sufletele au
Pe-acest cer pustiu...

Vin spre mine dumnezei
Vagi şi nechemaţi,
Iar, când rugă sunt spre ei,
Pier înlăcrimaţi.



Fuga mea de lume
Cu aripi de plumb:
Suflet de tăciune
Peste trupul strâmb...

Lege mi-e murirea,
Dansul mi-e scălâmb...
N-am aflat menirea...
Ochii mei mă plâng...

Sunt aici, dar nu o vreau!
Să mai plec nu ştiu.
Aripi sufletele au
Pe-acest cer pustiu.

Iar mă împresoară zei
Vagi  şi nechemaţi.
Mă închin smerit, dar ei
Pier înlăcrimaţi.

M-am dezrădăcinat

M-am dezrădăcinat din lumea voastră
Şi rupt sunt de nevoi,... de omenesc...
Război sunt, când războiul mă-mpresoară,
Război sunt şi în timpul când iubesc...

Căderea mea în suicid e vagă,
Căci trupul mi-este vaşnic inamic,
Anonimat deplin mi-e asfinţirea
Şi zbaterea înfiptă în nimic...

Pământul care sunt se rupe-n două,
Firescul nu m-alege drept amant,
Împerecherea cu a mea ţărână:
Grotesc spectacol şi un rit şocant...

Mai vin spre voi când orizontul pică
Şi mă-nvoiesc s-asud pe-absurdităţi,
Durerile îmi stau, tăcut, la pândă,
Durerile şi-au construit cetăţi.

Când totul e în jur zădărnicie
Şi rostul ţi se pare inutil,
Un singur loc mai am ascuns, sub umăr,
Unde zâmbeşte, candid, un copil.

În zbaterea aripei

Se-aşează la masa zimţată,
A rostului meu cel nătâng,
Fecioare cu plete albastre,
Haiduci cu cuţite de plug…

Cu toţii mă râd şi mă plâng

Se-aşează pe multa cădere,
A dorului meu de înalt,
Fecioare din lapte şi miere,
Haiduci cu priviri de asfalt,

‘N-adâncul oglinzii schimbat…

În zbaterea aripei
Cea de neterebuinţă
Trăire de risipă,
De-adâncă nefiinţă…

Mă-nchin la zeul cărnii-
-nchinat către dorinţă:
Trăire de risipă,
De-adâncă nefiinţă…



Din viforul tâmplei crăpate
Se-aud înmuriri nechezând:
Fecioare-albăstrite de moarte,
Haiduci prăfuiţi decedând…

Cu toţii mă râd şi mă plâng.

Pe larga spinare-a vorbirii,
De orbul gândirii-aruncat,...
Fecioare dau foc amurgirii,
Haiducii dau frâu la păcat

‘N-adâncul oglinzii schimbat.



Crepuscul se vrea-mbrăţişarea,
Pâgân şi opac,... şi arzând…
Haiducii mi-amână mirarea,...
Am moarte fecioare pe gând…

Cu toţii mă râd şi mă plâng.

O ultimă, caldă, cădere,
Din braţele cărnii scăpat...
Haiducii: sărace mistere,...
Fecioare: ucise de-nalt,...

‘N-adâncul oglinzii schimbat.

Dacă iar ai pleca

Surde aşteptări,
Zâmbet trist, priviri în rouă,
Două suflete,-amândouă
Sfârtecate de chemări,
De tăceri şi depărtări…

Locuiai în dor,
Dorul tău mă ştie.
Învăţam să mor,
Plânsul tău mă-nvie.

Fruste resemnări
Zarea ţi-ascundeau,
Peste gând, uitări,
Renunţări mă ardeau…


Azi, priveşti spre cer
Zborul meu ţi-e lume nouă,
Şi, în palmele-amândouă,
Mă fereşti, zâmbind, de ger...
Şi tristeţi de gheaţă pier.

Mă visai de mult,
Visul meu te-a ajuns,
Nu ştiam c-ascult
Gândul tău cel ascuns…

Suntem iar copii…
Vraja ne-a cuprins…
M-ai aprins şi, ştii,
Cântul meu te-a aprins.


Ne privim miraţi,
Trupul meu e plin de tine,
Căci, roşind, te scalzi în mine,
Zbor în zbor , înaripaţi,
În iubire-abandonaţi…

Dacă aş visa,
Tot mi-ar fi de ajuns,
De te-ai întreba,
Ţi-aş putea fi răspuns,

De m-aş rătăci,
Tu m-ai căuta,
Ştiu că aş pieri
Dacă iar ai pleca!

HexAct

1) Pseudo

Aed sunt, sunt aed! Strig spre sinele meu. Neant eşti, strigă el! 

Mă ia în mâini şi mă mângâie stângaci. Prietenos însă. Mă roagă să-mi desprind pielea de pe faţă. Să o jupoi. O tai diagonal cu un diez acut-bezmetic şi zmulg fâşii lungi. Nu simt nimic. Sub piele, altă piele. Prea multe cuvinte ştii! Şi eu. Mă mângâie cu arătătorul mâinii stângi, în timp ce eu îmi scot un nou rând de piele facială. Pielea seamănă cu folia strălucitoare de staniol. În palma lui dreaptă stau. Ca un cadou învelit în staniol strălucitor. Şi brusc mă despachetează. În grabă. Cum se face cu un cadou. Îmi rupe pielea lucitoare şi caută în mijlocul meu. Iar acolo: nimicul.

2) Ponciş 

Văd obtuz, cu foamea. Cu pofta cărnii văd. Bolnav de mers saşiu.

Ochiul stâng prima dată. Spre tâmplă s-a pornit tehui. Când mi-a ajuns la claviculă, s-a urnit şi ochiul drept. Tot spre stânga. Tâmplă. Sub ureche. Claviculă. Cel stâng a mai avut haltă doar inima. A alunecat precum o crăpătură hidoasă spre buric şi s-a oprit la trei degete sub el. Dreptul a ajuns în capul pieptului după alte şase zile. Orbitele mi s-au acoperit cu piele. Straie noi mi-am croit. Cu găuri pentru ochi. Şi pentru cel gastric, şi pentru cel ancorat în gonadă. Nu ştiu ţine drumul. El - drumul - nici nu există. Oamenii au orbitele acoperite cu piele groasă, opacă, moartă.

ε( Torsîn

Ţi-e colodin icia. Pe dos muldru repa. Borco, sau urc-suda!?

Prin dermăepi teţâşneş namuci. Niziihomi-găpla îşi răsctâ tateainutili treprin rilecărnu tăţiiReali. Ea - mevier latine reca cefa tiediges la faţăsupra.

Raghea se gestrân pumn. Tăcau ciulorifi. Se geînfi în el. Măcal. Răsigu. tateaReali-mevier latine vrea să pescui. Nulpum-răghea se dedeschi ca o răanco. Doar taatâ cât să cafă tarearegurgi bilăimposi. Teazăînain năpâ în dacoa tăstrâm a teiinela tăţiReali. O ţăînha şi getra cu repute. tateaReali se ceîntoar pe dos. Iar niziihomi-găpla junga în ricîntune, culstoma tăţiiReali. Niziihomi-găpla fac letune spre dermăepi. Dar şi raghea zăveghea.

4) Cinica

Zâmbetul de târfă. Dinţii albi de vampir. De suflet mă muşcă.

Stă la pândă. Ochi albaştri, exoftalmici. În preajmă umede boturi-colţi. Amuşină-rânjesc. Doar coastele şi pielea între setea de sânge şi sfidarea ta.Te strigă carnea pământului. Şi ai vrea s-o măscăreşti. Să-i faci în ciudă cu ultimele tale zvâcnete. Speri însă la încă vreo câteva clipe. Apoi renunţi şi îţi sfâşii pielea. Îţi jupoi osul alb-lat, al sternului. Cuşca toracică ţi-o dezbraci. Te bucuri de groaza pe care ai s-o împlânţi în preajmă. Cu ultime puteri te bucuri. Dintre zăbrelele toracice, sufletul tău se pregăteşte să muşte. Şi frica lumii-târfe te extaziază. Chiar dacă postum.

5) Închin

Faci tain şi râvneşti. Zeii falşi cer tribut. Căutarea doare.

Îmi spune că vrea să se închine. Unui cerc desenat cu un băţ pe nisip. Îi spun să ia seama la drum. Dacă talpa lui are forma drumului, e bine, îi mai spun. Apoi va trebui să se deprindă cu uneltele. Să le priceapă. Să exerseze şi să asude buchisind. Cu un ochi pe propriile cercări. Cu celălalt atent la cei cu rod dulce şi faguri încărcaţi. Să nu uite că arareori fulgerul tâşneşte din pământ. Îi dau să guste vin vechi. Cărare îi fac spre poama nouă. Beau cu el şi pare că fi-va zâmbet. Apoi îl pierd. Grabnic se-ntoarce spre nenorocitul ăla de gând. În facil, în dificil, în extaze, în chin.

6) Daimon

Nu-i timp de-a mirare. Fă-ţi cruce cu limba! Suflet-os, în genunchi!

Privirea îmi alunecă peste albastrul-abraziv al boiului împietrit în schimonoseală. Îmi iau pavăză penibilul celui mai aplaudat aed. Iar penibilul lui îşi ia pavăză aroganţa găunoasă a celui mai... Iar aroganţa are drept cuirasă ignoranţa. Praful şi pulberea se alege. De cincizeci de ani. Poate poetesa tânără. Lascivă, imbecilă şi infatuată. O spulberă. Una mai coaptă? Nuu?! Îi aşez în faţă veruca de pe nasul scriitoarei ăsteia bătrâne. Inutil. Pe creatura asta nu o doare niciunde de multiversul literar. Ricanează. 

Ochi verzi din oglindă. Strălucindul sarcasm. Un daimon zâmbeşte.

Adaos:

7) Greaţa

Emoţii de plastic. Se sinucid verbe. Înfloreşte scârba...

Nu, nu , nu! Nu-i ţara lui "maţ-în-copac". Nu e ţinutul unde te ţin în viaţă citricele. Aici este poesis-land. Iată minunatele cocoaşe ale acelui bâtrânel! Critică literară în versuri albe. Iată creatura aceea care îşi exhibă penibilele încercări sexuale! Este o poetesă cu vârstă incertă şi cu un morbid cult al propriilor secreţii. Poate exhibările acestor doi oxiuri? Ei nu au sens. Mijloacele devin unice scopuri şi creativitatea este un fel de monstruleţ. Inutil, fals-preţios, mimetic. Doarme raţiunea. Greaţa ta înnobilează poesis-land. Cei de-aici cu greaţa ta îşi hrănesc opacul fiinţelor.

8) Oracol

Vând bucăţi de mâine. Amintiri de-a gata. Nu ştiu vreun viu; doar morţi.

Împachetate în azi şi în ieri. Rânduite după rangul doritorului. Amintirile mele despre viitoarele noastre morţi. Vrei să-ţi spun că vei fi zeu? Vei fi zeu. Apoi vei muri. Vrei să-ţi povestesc despre indispensabilitatea ta? Vei fi de neînlocuit. Până ce vei muri. Apoi altul, la fel de lovit de indispensabilitate, îţi va lua locul. Aduceţi-mi daruri! Dulce va fi răzbunarea! Lângă povestea muririi fiecărui curios, voi aşeza povestea propriului meu deces. Veţi fi la fel de pervers-ostoiţi ca atunci când veţi alătura durerea voastră de măsea migrenei unei celebrităţi contemporane.

9) Advers

Puternic duşmanul. Izbândă e lupta. Şi frate-adversarul.

Şi câţi nu vor fi fost doborâţi, poate, de falnicul Ghil? Şi nimeni nu va fi auzit de el. Poate doar de trei zile mirări. Căci ce dovadă de laşitate mai mare, decât să dobori un nevolnic?! Cine să cânte scârnava vitejie a pumnului greu şi a minţii agere abătute asupra decrepitudinii? Ghil va fi doborât pre mulţi, însă nimeni nu ar fi auzit de el. Ghil a avut noroc să-l doboare pe Enki. Şi Enki a avut noroc. Două de cremene stânci, două vijelioase izvoare, două zile lungi de vară. Norocul i-a însoţit şi lupta lor a fost victoria unei lumi întregi. Câţi Ghil şi Enki ai fi putut doborî tu, oare?

10) Narcis

Degeaba ne strigă. Ne iartă nevăzul. Ca şi când orbi am fi.

Ni se aşează la răscruci. Cum ai de făcut o alegere, cum apare şi el. Sătui mai suntem de-o aşa apăsare. Şi ştim că este doar un alt imbecil care face orice lucru mai bine decât noi. Îl dăm dracului şi trecem grăbiţi şi prefăcut-preocupaţi pe trotuarul celălalt. Pe strada cealaltă. În alt oraş-ţară. Pe lumea cealaltă. Iar el ne e rană pe creiere. Escară pe obraz. Amintindu-ne că perfecţiunea ar putea exista. El este cel mai frumos. El este cel mai deştept. Ne sileşte să recunoaştem că avem nevoie de el. Apoi îl părăsim. Abia singuri şi fără cuvinte ştim că are dreptate. Prea târziu, însă.

_________________________________

Traducere: 

3) Întors

Ţi-e dincolo aici. Pe dos drumul pare. Cobor, sau urc-asud!?

Prin epidermă ţâşneşte mucina. Hominizii-plagă îşi târăsc inutilitatea printre cărnurile Realităţii. Ea - vierme inelat care face digestie la suprafaţă.

Gheara se strânge pumn. Caută orificiul. Se înfige în el. Calmă. Sigură. Realitatea-vierme inelat vrea să scuipe. Pumnul-gheară se deschide ca o ancoră. Doar atâta cât să facă regurgitarea imposibilă. Înaintează până în coada strâmtă a inelatei Realităţi. O înhaţă şi trage cu putere. Realitatea se întoarce pe dos. Iar hominizii-plagă ajung în întuneric, stomacul Realităţii. Hominizii-plagă fac tunele spre epidermă. Dar şi gheara veghează.

Lacrima

De-o viaţă pier în templul meu,

Sunt slujitor şi Dumnezeu.

În tâmpla albă: cer senin,

În tâmpla gri: amar suspin.

Rătăcit printre priviri,

Printre vorbele cuţit,

Schimb secunde-n amintiri

Şi lumina-n asfinţit.

Merg pe drumul mult bătut

Spre niciunde, spre nicicând,

Nu mai sunt un trup demult,

Sunt o lacrimă arzând.

Vin din mine alte lumi fără să le cer

Pier în hăul zării mut şi în lacrimi pier.

Mă spun în van spre tâmple gri

Şi cad în sus, spre a nu fi.

Mă ferec, iar, în templul meu,

Când slujitor, când Dumnezeu.

Ca un cântec obsedant

De niciunde, de nicicând,

Sânger straniu pe asfalt,

Lacrimă de jad arzând.

Peste vechile-ntrebări

Întrebare stau şi eu,

Vin spre tâmple fumegând

Ars de prea puţinul meu.

Rup din nefiinţa mea câte-o asfinţire,

Nu e nimeni să mai vrea încă-o nemurire.

Şi cad durut pe tâmple gri:

Surâs în ochii de copii.

Când slujitor, când tainic zeu,

Plângând ascuns în templul său.

Dacă cerul nu mai poate

Să aprindă încă-o stea,

Toarne lacrimă de noapte

Peste-înlăcrimarea mea!

Şi, la ora dimineţii,

Rupt de rost şi de cuvânt,

Fi-voi pe obrazul vieţii

Lacrimă de jad arzând!

Vin spre voi de nicăieri: lacrimă-n priviri,

Voi trăiţi în azi şi ieri şi în... risipiri!...

Singur

Ochiul zării cerne fum
Peste ce-am să fiu de-acum,
Împietrit pe-acelaşi drum...

Frântă aripă,... cădere,...
Prea puţinul mângâiere,...
Doar lumină care piere...

Noapte prinsă la ureche,...
Ora lămpilor de veghe,...
N-am să-mi mai găsesc pereche...

Singur am să vin să mă-mpletesc, de-acuma,
Chiar cu noaptea mea cea gri,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie mângâia...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi un timp când, poate, totuşi, voi afla.

Singur voi sădi în tâmple gri, de-acuma,
Albe nopţi şi insomnii,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie exista...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi alt timp când, poate, tu mă vei afla.

Anotimpuri trec durând
Peste ce-am avut de gând,...
Peste aripa murind...

Sloiuri albe de tăcere
Dinspre clipa de durere...
Şi doar cântul mângâiere...

Noapte prinsă la ureche,...
Ora lămpilor de veghe,...
N-am să-mi mai găsesc pereche...

Singur am să vin să mă-mpletesc, de-acuma,
Chiar cu noaptea mea cea gri,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie mângâia...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi un timp când, poate, totuşi, voi afla.

Singur voi sădi în tâmple gri, de-acuma,
Albe nopţi şi insomnii,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie exista...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi alt timp când, poate, tu mă vei afla.

Ceasul vindecă deplin,
Când m-aştepţi, eu am să vin,...
Chiar dac-am să pier puţin...

Ţine luna sus pe cer!
Printre orele de ger,
Vreau să nu mă simt stingher!...

Noapte prinsă la ureche,...
Ora lămpilor de veghe,...
N-am să-mi mai găsesc pereche...

Singur am să vin să mă-mpletesc, de-acuma,
Chiar cu noaptea mea cea gri,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie mângâia...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi sti,
Dar va fi un timp când, poate, totuşi, voi afla.

Singur voi sădi în tâmple gri, de-acuma,
Albe nopţi şi insomnii,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie exista...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi alt timp când, poate, tu mă vei afla.

Arde mocnit vânătul vânt...

Arde mocnit vânătul vânt

De dinspre ieri, de dinspre mâine...

Sunt risipit într-un alt gând,

Turme de cerbi aleargă-n mine...

Mă dor, tăcut, din alte vremi,

Din alte lumi, alte nespuneri...

Sunt un ţinut de albe ierni,

Ani de zăpezi  îmi cad pe umeri...

  Lumea din mine s-ar vrea făcută,

  Frânturi de vise, gânduri se strâng,...

  Totul e grabă... A câta oară,

  De-o-ncuvântare, voi fi înfrânt?!

    Unda vieţii sădită-n mine

    Mă azvârle în înalt

    Cerul crâncen îmi devine

    Tâmplă arsă, de cobalt.

    Dinspre coaste îmi irumpe

    Altă lume,... un alt cer,...

    Timpul cu prea mult mă umple,...

    Răzvrătirile îmi pier.

    Duc cu mine înălţimea...

    Şi adâncul,...teama mea,...

    Înlăuntrul meu e cuşca...

    Şi nespusul altcuiva.

    Sfârtecat sunt de cuvinte,

    Tras pe roata unui verb...

    Din zenituri şi nadiruri

    În imagini mă încherb.

Gândul se rupe de-ncrâncenarea

Cărnii nătânge... sau de-un alt gând...

„Vino sau du-te!” îmi strigă zarea...

Cuvântul moare,... suflete plâng...

Şi timp nu am pentru odihna

Aripei albe ce parcă sunt,...

Carnea – în van – îmi frânge tihna,...

Se nasc cuvinte dintr-un alt gând.

  Lumea din mine s-ar vrea făcută,

  Frânturi de vise, gânduri se strâng,...

  Totul e grabă... A câta oară,

  De-o-ncuvântare, voi fi înfrânt?!

    Unda vieţii sădită-n mine

    Mă azvârle în înalt

    Cerul crâncen îmi devine

    Tâmplă arsă, de cobalt.

    Dinspre coaste îmi irumpe

    Altă lume,... un alt cer,...

    Timpul cu prea mult mă umple,...

    Răzvrătirile îmi pier.

    Duc cu mine înălţimea...

    Şi adâncul,...teama mea,...

    Înlăuntrul meu e cuşca...

    Şi nespusul altcuiva.

    Sfârtecat sunt de cuvinte,

    Tras pe roata unui verb...

    Din zenituri şi nadiruri

    În imagini mă încherb.