Distrofie

Fluture imens, multicolor, biciuind frânt cerul scandalos de însorit al iernii dintre noi, al arcticelor indiferenţe pe care le ranforsezi până la infailibil, plimbându-le în sănii spectrale, trase de cerberi albaştri, sălbatici, hrăniţi cu compasiuni. Fluture cu aripi enorme, incapabil să-şi circumscrie zborul cerului naiv, sechestrat în prealumina ostentativă a unui soare vitreg şi dolosiv. Fluture ca un sarut multicolor, îngheţat, inadecvat şi locvace, pe tâmpla unui zeu muribund, albastru şi distant, într-o "aisbergă" limbă, nicicând inventată,... imposibil de articulat...

Zvâcnete frânte,

Timp ardent în clepsidra

Din carne şi gând.

Lumea s-a scurs în amfora trupului tău, ludică şi superficială, cedând, naivă, pretenţiilor de demiurg ale unui insignifiant ego-zeu, de care nici nu mai am habar,... uneori. Acum, soarele străluceşte, înşelător şi duşmănos, doar din colţul gurii tale. Zâmbeşti cu antarctica tuturor depresiilor şi te regăsesc preschimbată în cremenea neînduratoare, abrazivă, a foamei unui prădător dintr-o paradigmă trofică optimă până la bestialul insuportabil. Aş putea eluda gheara aparent ineluctabilă a evidenţei doar printr-un miracol al evadării din lume, însă tu ţi-ai făcut un obicei din a hălădui prin arterele şi venele mele...

Orb apologet

Al minciunii de sine –

Măşti otrăvite.

Alegere

Nostalgii frivole vexează la întâmplare şi suficienţe părelnic imuabile se dărâmă dizgraţios, scrijelindu-ne retinele, sfâşiindu-ne timpanele... Ne ascundem în faldurile propriilor pervertiri, pândind tenaci ca nu cumva spiralele paralele ale frustrărilor ce ne copleşesc să exceadă congruenţa. Nu am putea păstra prefăcute primăveri pe chipuri, ieşiţi din echivalenţa abuzurilor pe care le îmbrăţişăm cu asiduitate şi smintită mândrie. Totuşi, vanitatea mă împinge înspre un ultim gest de închinăciune pe altarul nimicniciei şi, pe-ascuns, crestez adânc în carnea sidefie a unui rătăcit sentiment de auto-compasiune. Tu, la rândul tău, sângerezi teatral din ciotul sfârtecat al încrederii.

Cade o mască

Şi, sub ea, zâmbind perfid,

Altă minciună...

Ne întâlnim platonic în grădina fragrantă a unui Olimp imaginar şi îmi arcăneşti retractilitatea în capcana infailibilă a miroznei de liliac. Încerc disperat să te ţintuiesc sub un sărut, dar tu, zglobie şi agilă, mi te strecori printre degete şi printre coastele albe ale blazării prefăcute, în care mi-e atât de groază că locuiesc. Totuşi, nu ai cum să-ţi repliezi zâmbetele din câmpia inundată de verde a privirilor mele înfometate şi, grăbit, plonjez înspre şi dinspre abisul tâmplelor, cu amintirea ta şi cu tot arsenalul de emoţii, spre a te regăsi ingenuă, docilă, submisivă,... îmbrăcată - sumar şi insinuant - în clarobscurul ardent şi pervers al hedonismului meu lubric.

Ilot rizibil

Al unei sublimări

Imposibile.

Rămân agrest pentru încă un anotimp şi cremenea abrazivă a noii risipiri îmi cruntează o altă cicatrice pe obrazul mutilat al speranţei sisifice la care sunt damnat. Drumul începe şi se sfârşeşte exact în miezul zurliu al celui mai indiferent nicăieri şi nu trebuie să te miri că orice alt reper existenţial m-a rătăcit. Eu am ales să scriu pe apa morţilor cele o sută de poeme morgane care să mă vindece de mine şi care să mă exorcizeze de cazna care-mi eşti! Sau, poate, dimpotrivă!

Contradicţie

Ziua, sfios intrândă pe fereastra îngustă a cotidianului, moare într-un neverosimil racursi, exact când alegi, halucinant, să-ţi dezbraci naivitatea şi să plonjezi, iraţional, în sofisticata lume a anxietăţii. Degeaba ţi se plâng, disperate, avatarurile-ţi abia apuse şi în van îţi evocă neantul! Tu, inconştient de frumoasă, te aşezi ca o zeiţă păgână în răscrucea eşecului şi te sinucizi în rafale, doar că să asasinezi, vindicativă, certitudinile astea ridicole. Mizele insignifiante sparg globul de cristal al hiperbolei viscerale în care îţi ridicasem templu şi genunchii rugii mele se sprijină de-acum doar pe inefabile mituri. Amintirile implodează şi trecutul se surpă sub privirile albastre şi tembele ale unui azi pe care l-am smintit, în timp ce braţele blânde şi calde ale „situaţiei de lose-lose” ni se aşează – greţos de prietenoase şi intruzive - peste umerii căzuţi în resemnare ai oricărei posibile răzvrătiri.

Mă rog uitării,

Biet renegat habotnic

Al neiubirii...

Tremuri şi lacrimile ni se întâlnesc în răscrucea incandescentă a sărutului de adio. Te respir cu fiinţa mea cea mai lipsită de orgoliu şi cu coastele mele subţiri, până când parfumul tău mi se impregnează în cele mai absconse şi îngheţate aziluri interne. Gândurile noastre nu se pot dezbrăţişa şi doar spectrul dezolant al încrederii sucombate ne face să ne reîntoarcem în sfârtecânda luciditate. Ne ruşinăm lapidar pentru căderea ordinară din sfinţenia reciprocă la care ne damnaserăm şi - arc reflex - ne abandonam, aproape instantaneu, halucinantei imposturi a unor vieţi murite cu sagacitate. În noi, cohorte de iubiri se sfârtecă între ele şi războiul este abia la început. Gurile noastre se salută complezent, gândurile noastre se desprind, rănindu-se, din îmbrăţişări, sufletele noastre intră în concomitente sincope, pentru o sincronă anamneză. Inutil, însă!   

Tristeţe

Tatuaj de dor

Pe tâmpla amintirii –

Însingurare.

Şi vine, iată, clipa în care trebuie să-mi sprijin cerul intern de tristeţea ta. Cuvintele mi se zmulg din lexic, iar eu rămân –  monstru mut şi solitar - în pajiştea căpruie a uimirii tale melancolice. Lacrimi stupefiate se scurg pe umerii albi ai silenţiozităţii şi orizontul se comprimă uluit într-o ultimă respiraţie. Tu intri într-un sfârtecător racursi şi braţele de catifea neagră ale neantului se împletesc perfide şi lubrice cu prostraţia mea. Abandon.

Secunde murind,

Visuri ghilotinate –

Calme resemnări.

Ştiu sigur că întunericul care-mi dansează pe gânduri nu are botniţă. Mă ascund în spatele coastelor şi îmi ascut - ricanând monstruos - ghearele neputinţei. Nu mai există punţi căci Câmpul lui Marte este plin de cadavrele vocabulelor dezrădăcinate din pământul alb-sidefiu al trupului meu şi ultimul meu gest este acela de a-mi secţiona carotida cu volta graţioasă a unui neîntâmplat zbor.

Aripi căzânde

De-o parte şi de alta

A neantului.

Închisoare

Brăzdez cu abrazive adjective spinarea de ceară moale a tăcerilor tale şi secunde otrăvite îmi inundă clepsidra filiformă a trupului, răstignindu-mă pe osul ivoriu al unei elefantine iluzii sfârtecate ritualic. Colţul de fildeş al indiferenţei se înfige durând în albastrul cerului meu intern, extirpându-mi  scrâşnit răzvrătirile. Mă regăsesc risipit printre celelalte insignifianţe pe care le disipează privirea ta şi renunţ din prea  frică la sisificele recompuneri pe care le scontezi.

Copac desfrunzit,

Crivăţ tăios peste crâng –

Sevă murindă.

Îţi numeri semnele crestate pe secure şi mă adaugi printre ridicolele tale victime. Temerile ricanează infatuate şi orgoliul moare adânc desfigurat, ca şi când prea lumina din trupul tău de alabastru ar fi devenit pe nesimţite cnut incandescent. În mijlocul uimirii tale amuzate stau ca în palma unui trol tembel şi ştiu că, de-acum, neantul îmi va fi straiul obişnuit...

Gândul încremeneşte într-un reinventat ieri, iar trupul, dizolvat printre maxilarele de piranha ale clipelor, nu mai poate evada din pavlovianul nevoii de tine. Prizonier de lux în venele unei închipuiri cochete şi capricioase, submersie sunt în fiinţa lascivă a unei fantasme sublime, care sălăşluieşte incognito doar între tâmplele mele...

Himeră de jar,

Drog calin, seducător –

Captivitate.

Resemnare

Se face frig în templul care-mi eşti şi ziua mea de mâine se sprijină doar pe aceste prefăcute zâmbete. E iarnă deja între coastele tale şi inelarele noastre s-au descăsătorit pe-un gheţar de indiferenţă. Gerul laser al privirii zdrobeşte tâmpla timpului şi Cronos îşi restrânge aripile dimprejurul meu. Rămân încremenit într-o ultimă inutilă implorare şi tu devii lumina tăioasă, rece, durândă, dintr-o viaţă pe care nu mai ştiu s-o duc până la capăt...

Gând alb, translucid,

Castele de durere,...

Ziduri de gheaţă...

Dinspre cenuşiul tâmplei sfârtecate se aud nechezând terifiant herghelii sălbatice de înmuriri...Tu îţi ridici împrejur gigantice altare de gheaţă, momind din depărtare rogvaivul unor rugi păgâne, carnale până la incandescenţă, fără să poţi supravieţui altfel inefabilului şi proteicului din care eşti alcătuită... Eu – lacrimă inutilă de piatră – cad înspre asceză pentru o eternitate utopică, inexistentă şi insignifiantă...

Visuri ucise,

Crivăţ sfâşiind candori,

Ger intercostal.

Cum să escamotez aisbergul enorm al căderii în disperare? Cum să trec dincolo de stalactita de gheaţă în care s-a transformat osul stern al neputinţei ubicue? Cum să te mai strig pe nume, când auzul se închină unei simfonii imperiale dedicate antarcticei din miezul neiubirii? Nicicum, desigur. 

Levitaţie

Ajung din ce în ce mai rar în copilărie, deşi trăiesc incognito povestea ta fenomenală. Tu, abia cochetă şi deplin eterică, nici nu ai avea vreun motiv să-ţi întorci gândurile înspre tribulaţiile ridicole ale acestui Grinch contrafăcut... Te împodobeşti cu zâmbete şi hibernezi convenabil printre amintirile mele cele mai glamuroase...

Când întredeschid pleoapele, mi se înfăţişează doar esenţele cele atât de aprig criptate ale acestui neverosimil tărâm. Nu ştii, dar păşesc ca în oglindă înspre înlăuntrul meu cel mai însorit pentru a te putea regăsi scăldându-te-n apele clare ale văzduhului. Acolo, te pândesc şi, atunci când te prefaci că visezi, îţi sărut auriul ingenuu al zenitului.

Tu continui să-ţi inventezi povestea, iar eu te contemplu cu tristă adoraţie. În palma mare a cerului nici nu pare că am avea vreo importanţă, însă tu străluceşti cu naivă şi sublimă incandescenţă, iar eu orbitez, ebriat de fragranţa luminii morganatice, această imposibilă iubire.

„Dezbrăţişare” -

Tristă abandonare

În imanenţă.

Abandonare

Uite! Să nu mă întrebi de ce aripile mele se hârjonesc cu zborul şi iscă spirale albastre de uitări! Să nu te întrebi de ce gândurile tale mi se încurcă în plete şi de ce ţin sorii planetei fantastice de unde mi-ai (re)venit ferecaţi sub pleoapele unui amurg galben! Să nu întrebi dacă mă dor la fel de tare ca pe tine săruturile pe care ştiu că mi le-ai tatua la încheietura mâinii şi pe azurul preaînalt al unei dimineţi de vară care va să mi se înfăţişeze cândva, într-o paradigmă mai prietenoasă!


Dansând disperat
Pe muzica aripei
Sărutului tău...


Uite! Mi-am scos armura de semizeu domestic şi pielea de şarpe viclean a dorinţei mele de a-ţi privi lascivele nostalgii şi te-am lăsat să mă îmbraci - ca şi când te-aş crede că pentru noi va veni o iarnă polară - cu îmbrăţişarile tale, cu inextricabilele tale puseuri de incandescentă distrucţie, cu amintirile lumii viitoare din care mi-ai mărturisit că ai fi putut veni. Ştii? Acei doi sori pe care i-am sechestrat în amurgul galben al unei vieţi quasi-inutile?...

Mâinile tale sunt cuvinte noi care îmi mângâie impudic, călăuzite de-o gramatică zurlie, trupul acesta fără armură... Şi iar mi se înfrăţesc aripile cu zborul, deşi tu mi-ai tatuat o lacrimă pe una dintre amintirile mele viitoare... Ce de albastru s-a risipit în irişii tăi, ce de verde, ce de căprui!... Acum, poţi să mă întâmpli. Sunt – definitiv - flacără!


Obrazul serii,
Tremolo multicolor -
Aripă-sărut.

Pygmalion

Dar nu sunt singur, îţi zic, mângâi ploaia de pe chipul tău cu harpa coastelor mele şi tu îmi alergi pe buze şi te prefaci că te rătăceşti printre sincopele respiraţiei mele.
Dar singur nu mai pot fi, îţi zic, sărut mi te aşezi pe dimineţi şi muzica galatee a trupului pe care ţi l-am imaginat îţi împodobeşte ca o eşarfă sfielnicele entuziasme.

Sub umărul stâng,
Lumină tresărindă,
Ţin surâsul tău.

Nu sunt singur, ştii asta, deşi turme de incertitudini aleargă în tine şi eu, disperat, te reconstruiesc din toate edenurile pe unde am netrăit în copilăriile mele.
Nu sunt singur, ştii prea bine, căci talpa albă  a sufletului tău înaripat îmi striveşte cu tandreţe căderile violente în luciditate şi nici albastrul pur al uitării nu-mi poate adormi tentaţia de a mă abandona zborului.

Mă închin, păgân,
Gleznei unei secunde –
Biet Pygmalion!