Poate ne-ar atinge tandru oasele albe ale sufletelor câteva versuri rupte din prea lumina unei roşii amurgiri! Le-am păstrat, însă, pentru zilele reci ale toamnei ce ne va cotropi! Până atunci, eu ţin în căuşul abraziv al palmelor surâsul trist, melancolic, al acestui lemn, iar el îmi mângâie zborul abia perceptibil al aripei mele de înger-demon cu alterităţile lui virtuoase. Simbioză efemeră, panaceu al insignifianţei, frânturi rupte, nesperat, avarei fericiri...
