În ochiul uraganului nu este nicidecum liniște. Dimpotrivă. Curajul, precum o doză letală de zeească ambrozie, te face să te arunci, bezmetic, în hăul sinelui tău și, în submersia abisală, să te lovești de cei care, ieșiți din propriile uimiri, aleg pseudo-moartea ta, cea atât de inegală, de frântă și surprinzătoare. Arareori, mai ai puterea să te ridici deasupra acestui iureș enorm și entropic, iar, când aripi lungi și stângace îți cresc, chiar dacă îți supraviețuiești internelor căderi și evadezi dintre amintirile recente și însângerate, ființa ta, schilodită de măsura nedreaptă a ochilor altora, în care te-ai oglindit efemer, poate supraviețui doar într-o caligrafie nouă, pe care încerci să o înveți, dansând în vârtejul ucigaș al uraganului dezlănțuit. Atât de aproape de lumină și atât de încremenit în întunericul haotic și tăios al propriului drum! Degeaba ai aripi lungi, stângace, dacă te temi să le desfaci ca să nu ți le frângă urgia, trăind sterp, cu speranța că veni-va timpul să-ți poți scrie pe văzduh, într-o secundă de calm, o scrisoare prietenească către sinele tău mai tânăr și răzvrătit, în care cuvintele să fie făcute din volte și loopinguri, din zbor și plutire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu