Noctem bonam

 E noapte și mă îndrept spre gara iluminată cu becuri chioare. Aleea largă, paralelă cu șinele de cale ferată este, la rându-i, străjuită de stâlpi metalici, subțiri, cu becuri slabe, care mă lasă să deslușesc cele trei siluete. Sunt trei bărbați care vin dinspre gară și care fac zarvă și se mișcă haotic. Au arme albe. Primul, cel care m-a și zărit la lumina unui bec, are un cuțit lung pe care îl dosește, inutil, la spate, fiindcă ceilalți doi, cei care nu m-au văzut încă, dintre care unul este abia un adolescent și celălalt un moș, au săbii lungi, scânteinde, atunci când le târăsc ostentativ pe asfalt. Îmi amintesc că am un stilet ornamental, undeva în bagajul voluminos pe care îl car. 

Bărbații sunt destul de aproape de mine, ca să înțeleg, din atitudinea lor, că sunt puși pe fapte sângeroase, așa încăt o iau la fugă, tăind pădurea de la marginea căii ferate. Unul dintre bărbați, cel mijlocan la vârstă, începe și el să alerge. Îi este clar că nu mă poate ajunge, dar pare hotărât să nu se lase, sperând, probabil, să obosesc. 

Pădurea este, paradoxal, însorită, deși, intrasem în ea din noaptea aleii. Îi văd bine pe urmăritorii mei. Sunt trei țâgani. Unul dintre ei este foarte bătrân, mai vârstnic decât crezusem, neverosimil de albit, de decrepit și de agresiv, în același timp. Mi-am scos stiletul din buzunarul lateral al genții mele uriașe de voiaj și îl las pe urmăritorul meu să se apropie. Lovește cu sabia lui lungă, însă este obosit, iar eu îmi folosesc bagajul ca pe un scut. Îl împung în spate cu stiletul și, când se răsucește, de durere, îl mai împung și a doua oară, între coaste. Lama fină pătrunde ușor prin haina de piele neagră și, deodată, se lasă pe vine, ducându-și palma la gât, acolo unde cămașa maronie se pătează de sângele care i se scurge din rană. 

Pun mâna pe micul meu telefon Nokia și formez 911, fără să îmi dau seama că numărul european de urgențe este 112. Evident că nu se aude nimic în receptorul telefonului și, văzând scena, ceilalți doi bărbați o rup la fugă ca să ne ajungă mai repede. 

Adolescentul începe să mă urmărească și îmi este evident că aleargă mult mai rapid decât mine și că mă va prinde. Doar că este înarmat numai cu cuțitul lui lung, iar eu i-am luat sabia celui pe care îl rănisem. El nu știe asta, căci țin sabia lipită de trupu-mi, făcând-o astfel invizibilă. Alergăm și, când e gata să mă prindă, mă întorc cu fața spre el și îi parez lovitura. Scapă cuțitul din mână la impactul cu lama sabiei și, dezarmat, o ia la sănătoasa spre ceilalți doi agresori. 

Spre surprinderea mea, bărbatul pe care-l înjunghiasem nu e mort, ci vine la pas, alături de cel în vârstă, înspre mine. Adolescentul ajunge în dreptul lor și le explică situația, iar moșul, înfuriat peste măsură, se repede spre mine, învârtind, amenințător, sabia pe deasupra capului. Îmi e ușor să parez lovitura lui laterală, slabă, previzibilă și, întorcând lama sabiei mele, să îi vizez degetele. Evident că scapă arma grea din mâini și lama sabiei mele îl atinge între coaste, rănindu-l și pe el.

Am toate cele trei arme ale lor și, deși acum, când scriu, toate momentele trăite de mine par ponderate și controlate, știu clar că, în realitate, doar instinctul de supraviețuire și adrenalina m-au salvat de la o moarte pe cât de absurdă, pe atât de inevitabilă.

Suntem translatați într-un autobuz plin de oameni și bagaje, defect, care staționează, iar eu stau pe un scaun din spate, dreapta, în timp ce agresorii mei, răniți, sunt așezați undeva la mijloc. Vociferează înspre mine, arătându-le celorlalți călători petele de sânge de pe cămășile lor. Le-am aruncat armele albe și nu îi bag în seamă, însă cel cu rănile de stilet, mijlocanul, deși este evident slăbit, se ridică de pe scaunul lui și se repede să mă lovească. Mă ridic și, făcând un pas lateral, pe culoarul de mijloc al autobuzului, îi aplic un cap în față, oprindu-i avântul. Este foarte aproape de mine. Îi simt halena cu miros de ceapă prăjită, iar el le spune tuturor că o să mă lase în pace, fiindcă îmi curge sânge din nas. Sunt consternat. În urmă cu puțin timp, voia să mă spintece, iar acum mă lasă în pace, pentru că, din cauza tensiunii și a spaimei, m-a podidit sângele pe nas!

În timpul acesta, autobuzul de rezervă a sosit și toți călătorii își mută calabalâcurile în el. Am rămas singur în autobuzul defect și sunt intrigat de faptul că nu pot vedea fizionomia vreunui alt călător. Ei sunt acolo, mulți și cu probleme, însă eu nu le-am putut vedea fețele, de parcă ar fi fost blurate.

Bagajul meu mare, albastru și... salvator - scutul meu spartan - este înțepenit sub bancheta autobuzului, care se deteriorează accelerat, sub privirile mele. Reușesc să îl scot de sub banchetă și alerg spre locul unde ar trebui să fie celălalt autobuz. Ocolesc niște clădiri și, ca și când aș fi pe o scară Penrose, ajung, în buclă, la autobuzul defect, pe care tocmai îl abandonasem.

Înțeleg că am pierdut autobuzul și, cu geanta mea enormă în cârcă, merg agale pe străzile asfaltate și pustii ale unui oraș necunoscut și însorit, german în aparență, gândindu-mă că viața mea nu poate fi atât de simplă și insignifiantă, precum simbolistica acestei întâmplări pe care contorul de cuvinte mă "asigură" că absolut nimeni de pe planetă n-o va citi vreodată (niciodată) integral, fiindcă are nu mai puțin de 5100 de caractere și îți ia, minimum, patru minute și treizeci de secunde de viață ca să afli... nimic.