Se deghizase în turist și îngenunchiase în fața mașinii vorbitoare. Întreba despre banii aceia galbeni, pe care-i avea în sacoșa neagră, enormă, din piele artificială. Sacoșa era plină cu pachete de bani galbeni, necunoscuți. Nu putea desluși ce valoare aveau, pentru că ochii lui nu suportau stridența acelei culori orbitoare, ca și când banii, comuni la pipăit, erau făcuți din puternice raze de lumină.
Nu îngenunchiase ritualic, ci doar pentru că mașina vorbitoare era extrem de jos așezată, fixată la demisolul unui bloc gri, așa încât îți era destul de greu să o dibuiești și să comunici cu ea. Oamenii treceau grăbiți pe lângă ea și abia dacă își aruncau privirile spre fantele din metal inoxidabil, strălucitor, paralele cu bordura zdrumicată a străzii vechi, fante prin care mașina vorbitoare îți dădea răspunsuri semidocte, testându-ți, perversă și intruzivă, gradul de civilizație. Era toamnă și un cactus gălbui, cu multe excrescențe sferice și țepi scurți și albi, murea de frig, uitat în umezeala rece, de octombrie morocănos și întunecat, pe pervazul ferestrei de deasupra mașinii vorbitoare.
La început, mașina vorbitoare crezu că banii cei galbeni, ardent-orbitori, îi aparțineau și îl asigură că sunt o valută valoroasă și că va face cumpărături multe cu ei. El, încurajat de cele auzite, scotoci iarăși prin sacoșa grea și mare și îi mai arătă un teanc de bani galbeni și mașina vorbitoare cârâi, din nou, încântată, convingându-l că au o valoare și mai mare decât primii. Apoi, îi arătă și mai multe teancuri de bani... Mașina vorbitoare mima entuziasmul, dar el îi simțea indiferența din glasu-i monoton și, ca să-și verifice reflexele psihologice, îi mărturisi un adevăr atunci inventat, aproape filozofic și imposibil de combătut. Îi spuse, răspicat, cu reală, dar necorespondentă, tristețe în glas, că nu numai că nu erau banii lui, dar că îi și răneau văzul, obosindu-l și creându-i insatisfacție și anxietate.
Mașina vorbitoare își schimbă instantaneu atitudinea și, crezând că vine să îl reechilibreze psihologic, îi spuse că, deși banii galbeni ar fi putut valora ceva, nu erau, totuși, o avere atât de importantă, încât să riște să-și piardă vederea sau, și mai rău, să facă vreun atac cerebral...
El mai scose un teanc de bancnote noi, galben-orbitoare și i le arătă. Erau, desigur, de o valoare ceva mai mare decât celelalte pachete, pe care le așezase pe bordura crăpată, în ordinea crescătoare indicată de mașina vorbitoare. Mai valoroase erau, desigur, dar mașina vorbitoare îl asigură că tot valutele convenționale erau mai sigure. Îi lăsă sacoșa plină de bani și, simțind o orgolioasă satisfacție, își dădu seama că mașina își făcea deja calcule, gândindu-se cum să cheltuiască monstruoasa sumă.
Apoi, de pe acoperișul transparent al unui zgârie-nori, începu să arunce cu teancuri de bani galbeni către străzile gri, prăvălite sub apăsarea insuportabilă a acestei toamne și bancnotele, împrăștiate de aerul umed și rece, luminară feeric orașul vechi.
