Am mai crestat câteva emoții personale în bețișorul acesta fragil de lămâi. Senzația mea, generală, este de profundă tristețe, pentru că acestui copăcel i-a fost, practic, curmată viața din comoditatea asasină cu care omenirea contemporană face toate lucrurile. Oameni, care nu își cunosc propriile limitări și incapacități, acționează impulsiv, pe baza unei gâlgâieli hormonale de-o secundă, ca, apoi, să se trezească cu o complicație, pe care o rezolvă prin abandonare.
Din păcate, lămâiul ucis nu va căpăta nemurire nici după ce eu îl voi transfigura și, trecându-l în regn spiritual, îl voi aduce la o nouă și abstractă viață, fiindcă sunt convins că artifactele mele vor sfârși, abandonate, în praful vremilor viitoare și al uitării.
Dar, sub această umbrelă, cernită, a tristeții, rămâne bucuria de a lucra zglobiu, fără alt țel decât simplul exercițiu al dialogului, pe care îl port bucuros cu un prieten nou, generos și inedit. Îmi face plăcere să migălesc pe o suprafață atât de mică, deși ochii îmi obosesc, căci trecut-au mii de ani de istorie prin luminile lor...
Nu știu cum va ieși, dar îmi place să modelez lemnul, să-i dau forme noi, deși mie îmi pare că dormeau, latent, în formele lui inițiale, să îl șlefuiesc și să mă bucur de textura lui fină și catifelată.
Mă întreb dacă aș putea procura o bucată mai mare de trunchi de lămâi? Nu pentru că aș fi zămislit vreo idee, ci pur și simplu, anticipând momentul când, poate, venindu-mi vreo idee, aș avea nevoie de o bucată de lemn de mare nădejde.
Este un moment creativ bun pentru mine și mărturisesc că sunt entuziasmat, sculptând acest băț de lămâi. Nu-i puțin lucru! ☺
