Lumina aceea, galben-lăptoasă, pe care, nu știu cum, o impregnam cu palmele în pereții stâncoși, umezi, mai degrabă intuiți și imaginați, decât, realmente, palpabili, rezista din ce în ce mai puține secunde și înaintam mai greu, cu cât mă avântam mai mult în noaptea ubicuă. Grija mea cea mai mare era să nu fiu reperat de ceilalți captivi. Știam că, până la urmă, aveam să scap întortochiatei capcane de cremene, dar, dacă ceilalți ar fi aflat că pot produce puțină lumină, atingând stânca abrazivă cu palmele, nu mi-ar fi iertat-o.
Transpiram abundent. Țineam dosul palmei stângi lipit, permanent, de zid și, înainte de a amprenta lumina palmelor mele transpirate pe zidul cleios, ascultam câteva zeci de secunde, în întunericul total, ca să surprind zgomote ce ar fi trădat prezențele indezirabile ale celorlalți prizonieri.
Apoi, când doar inima-mi ticăia, cu enorm ecou, în timpanele încordate, loveam puternic peretele și pata galben-lăptoasă de lumină sfârâia pe suprafața lui, iar eu țâșneam înainte, prin coridoarele largi și sufocante, ținând dosul palmei mereu lipit de zidul din stânga, până când lumina efemeră pe care o sădisem în piatra abrazivă se stingea. Câteva secunde.
Citisem undeva că misterul acesta putea fi dezlegat numai dacă erai, într-adevăr, un biet muritor anost, lipsit de ambiții și de orizont. Desigur, palmele mele puteau crea o scânteie în noapte și știam că sunt departe de a fi un oarecare, dar mimetismul meu era desăvârșit și nu mă mai temeam decât de neîngăduința cohortelor de captivi orbi și înfuriați.
Apoi, muntele se crapă și, împins în sus, cu teribilă violență, de o inexplicabilă anti-gravitație, fusei proiectat pe un teren enorm, tapisat cu un gazon verde, fosforescent, înrourat și răcoros. Aveam tălpile goale și senzația de răcoare pe care o experimentam, călcând pe iarba scurtă și catifelată, mă făcu să îmi amintesc, câteva clipe, de copilăria petrecută în curtea noastră plină de trifoi scurt, pătlagină, urzici, izmă și păpădie...
În preajma mea, buimaci și curioși, rejectați brutal din adâncuri pe pajiștea verde, mii de bărbați și de femei se întrebau, unii pe ceilalți, într-un vacarm șoptit, despre ce era de făcut. Nu-i privii sau, mai bine zis, privii prin ei, ca și când aș fi fost posesorul unor ochi speciali, selectivi, extrem de sofisticați. În schimb, privii, cu râvnă și absurdă speranță, cerul și nu zării nicidecum fuiorul alb al vreunui nor. Orizontul era o linie verde, oriunde te-ai fi uitat și mă gândii că trebuie să inventez o regulă diferită, căci nu aveam cum să mai țin dosul palmei stângi pe peretele acestui labirint atât de complicat.
Luai seama soarelui și mă hotărâi să nu îl însoțesc. Mă întorsei și pornii spre sud. Cu mine odată, porniră și alți câțiva pribegi, bărbați și femei, îmbrăcați cu veșminte lungi și albe, de in, desculți și temători. Eram vreo cincisprezece, cred, și toți aveam plete dese și cărunte, iar eu, tăcut și încrâncenat, încercând să păstrez pasul egal, mergeam primul. O femeie slabă și dârză veni lângă mine, în dreapta mea, și îmi mulțumi în șoaptă. Nu știu de ce, dar mi se păru firesc. Până la urmă, mă bucurai că puteam să pun palmele pe orice, oricând, căci soarele-mi făcea invizibilă lumina lor.
