Încerc să-mi amintesc de ce mă aflu aici. Sunt mulți prieteni de-ai mei, stând în picioare la mesele așezate lângă pereții de sticlă mată. Lumina, insuficient estompată, le dezvăluie cicatricile faciale. Amicii mei, foști războinici, stau în picioare și își sorb, aparent calmi, băuturile. Berea este rece și halbele umplu mesele.
Sorin Staicu. Un prieten bun. Evident, un profesionist al crimei care are reputația unui om foarte politicos. Nu îmi zice nimic, însă instinctul mă avertizează și anticipez, cu secunde bune înainte, atacul lui decisiv. Sorin este mult mai înalt ca mine și lovitura lui, care îmi pare extrem, extrem de lentă, vâjâie în gol, fiindcă mă feresc, aplecându-mă, incredibil de rapid, și îl apuc cu mâinile mele mari de glezne, răsturnându-l pe spate.
Parcă timpul se sleiește în preajmă-mi și apuc să observ că nimeni altcineva nu este asociat cu Staicu. E simplu pentru mine, ca, observând atitudinile corporale, să știu când cineva este gata de atac și, deși pentru neofiți pare imposibil, e și mai simplu să observ când cineva mimează atitudinile corporale ale cuiva care nu are intenția să atace.
De data asta sunt norocos: Staicu e singur și mă atacă din motive personale și nicidecum profesionale. Practic, mă vrea mort pentru că nu mă place, fapt pe care nu-l pot înțelege, fiindcă el îmi este un prieten foarte drag.
Încearcă să mă agațe cu o lovitură de picior, dată de pe spate, însă eu nu am "bărbie de sticlă" și, sărind rapid peste garda picioarelor lui, îi strivesc căpățâna sub tălpi. Sângele țâșnește din urechile lui și capul i se aplatizează vizibil, sub loviturile mele, lente și precise, mortale. Ceilalți prieteni ai mei, vechi de când lumea sau foarte noi, dau din cap, aprobator, și își continuă dialogurile de birt, de crâșmă.
Mă simt, cumva, deasupra condiției umane. Sunt, în mintea mea, un fel de supervizor al dreptății și nu îmi place deloc poziția mea. Ei bine, abia acum, când nu vreau să mă mai conformez acestei caste a asasinilor, simt că toți prietenii din viața mea îmi devin vânători, ca într-un film, și o iau la fugă pe coridoarele puternic iluminate, pavate cu gresie albă și faianțate, ale unui spital enorm.
Ușile automate se deschid, fără zgomot, și observ că, dacă trec prin cele care se deschid primele, urmăritorii mei, oameni cu uniforme albe, având părul vopsit în alb și arme sub forma unor arcuri cu săgeți inteligente, care te urmăresc, indiferent ce zigzaguri și curbe bruște faci, rămân foarte mult în urmă și nu mă mai pot vedea.
Desigur, câteva săgeți electrice m-au ajuns deja, însă am cumva puterea să pot să le lovesc cu mâinile mele enorme, cu o zecime de secundă înainte de a mă atinge și, astfel, le distrug. Nu îmi produc suferință săgețile acestea și arcașii sunt din ce în ce mai departe, mai înceți și mai neîndemânatici.
Recapitulez evenimentele și mă cuprinde o plăcută și total inexplicabilă relaxare, amintindu-mi cât de ușor am putut să îl ridic pe Staicu de picioare și să-l proiectez cu țeasta-i de beton... Practic, sunt invincibil și toți prietenii mei, singurii de care sunt obligat să mă tem, știu asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu