Lucrarea a VII-a (Virtual Expo IV)

Ani la rând, tot mai lehămit şi mai dezordonat, am lucrat la Virtual Expo IV. Fără îndoială, entuziasmul meu s-a diminuat considerabil şi nu mai găsesc resursele de a devoala lumile mele interioare... Le imaginez doar, în lungi perioade de introvertire şi îmi pare o injustiţie faţă de ele şi, mai ales, faţă de mine să le materializez şi să le expun.

Van

Un lemn comun, "furat" dintr-o stivă de lemne tăiate, din curtea neîmprejmuită (pe atunci) a unei întreprinderi, mi-a fost tovarăş de drum lung şi sinuos în realizarea acestei lucrări. Am sperat ca lemnul să nu fie foarte îndărătnic şi, evident, m-am înşelat. Proiectasem o cu totul altă lucrare însă, aşa cum am mai povestit, lemnul are, de fiecare dată, prorpria lui viaţă, voinţă, plan şi te va obliga să îţi reconsideri atitudinea şi proiectele în funcţie de personalitatea sa.

Era verde, suculent şi promiţător, la început. Apoi, ca şi când mi-ar fi ghicit impostura ascunsă sub angoasa mea cea iremediabilă, a îmbătrânit neverosimil, s-a crăpat grotesc în următoarele zile şi a devenit posac, întocmai ca şi mine...

Ne-am luat seama şi am început să dialogăm. Fără aplomb, fără speranţe, fără acel entuziasm frivol şi ebriant care, până în urmă cu şapte, opt ani, mă însoţea.  Am schiţat în minte o imagine vagă, care să i se potrivească şi am purces.

Apoi, mi-am dat seama că totul, absolut totul, este inadecvat şi am abandonat pentru luni de zile. Îl priveam cu resemnare, acceptând că este un eşec şi nu credeam că voi mai găsi energia să-l finalizez... Murirea asta, căreia îi spunem viaţă, mi-a oferit timpul fizic necesar şi, în pofida letargiei care tinde să mă încremenească, am reuşit să aduc lucrarea la forma pe care, vag, o imaginasem la început... Degeaba însă, fiindcă, oricât de corect proporţionată îmi pare această lucrare, nu găsesc nicio lumină în tâmplele mele,... sub coastele mele... 

Lucrarea se numeşte Van şi, în viziunea mea, ocupă penultimul loc în cadrul celei de-a patra expoziţii virtuale.

***

Nu ştiu ce se întâmplă înlăuntrul meu şi nu ştiu cum să interpretez faptul că simt acut nevoia de tăcea din punct de vedere artistic, de a tăcea definitiv. Mă răzvrătesc din ce în ce mai rar împotriva chemării neantului şi sunt din ce în ce mai convins că răzvrătirea asta a mea este o eroare capitală... 

Lucrarea a VI-a (Virtual Expo IV)

    Protecto

Este o lucrare facută pentru că lemnul mi-a apărut în cale și forma lui reclama această realizare. Nu am fotografiat faze intermediare ale acestei lucrări fiindcă m-am îndoit mereu de faptul că voi putea să o termin. Găunos și putred pe alocuri, lemnul s-a arătat mai puternic și mai prietenos decât credeam și am reușit să finalizez o lucrare de o enormă încărcătură emoțională...

Speranța deșartă a proiecției propriei persoane într-o altă persoană, optimizată de experiențele acumulate, nevoia de a fi protejat și de a proteja, plăpânda tentație a întâlnirii - fie și fulgurante - cu firescul, iubirea de amurg, portocalie și istovitoare, extaze și disperări eterne sau de-o clipă, toate acestea și un univers de alte trăiri acumulate în tăieturile acestei lucrări...

Desigur, ca de obicei, îmi vine să nu mă despart nici de această sculptură, însă, de această dată, îmi voi înfrâna firea pygmalionescă și o voi vinde. Detalii despre caracteristicile lucrării și despre prețul ei veți obține în privat (quasimodosculptures@gmail.com), dacă sunteți interesați.

Lucrarea a V -a (3)

Vacuum

Desigur, a fost exact pe-atât de greu pe cât îmi imaginasem... Acum, la sfârşitul aventurii cu acest lemn, îmi pare că o veşnicie a trecut peste noi şi că nu ne mai cunoaştem...

Când am început lucrarea "Vacuum", sufletul îmi era atât de gol, încât lumea întreagă nu mi l-ar fi putut linişti, ostoi, vindeca...

Acum, când am terminat artifactul, în mine se hârjonesc din nou adolescentine primăveri şi nu-mi mai recunosc sfârtecările de început, decât prin amprenta inconfundabilă a sufletului meu căzut prea mult şi prea ades,... sperând inutil şi naiv,... multicolor din când în când...

Acum sunt mai "frumos" şi aripile-mi îmbrăţişează cerul cu cel mai albastru optimism, dar am eu oare dreptul să intervin cu preaplinul şi "rogvaiv-ul" zglobiu al zâmbetului de acum în şi asupra disoluţiei mursecânde dintru-nceput? Am hotărât că nu!

"Vacuum" este un strigăt de disperare, la fel ca toate celelalte lucrări ale acestei serii (Perfidie, Visceral, Disperare, Fiinţa Sfincter) şi mă rog - inconsecvent şi amator - tuturor zeilor să fie ultima mea depresie,... deşi este evident că "frumuseţea" mea stă şi-n aceste sfârtecânde căderi...

Nimic nu am de gând să spun despre această lucrare, căci nu va fi de-nstrăinat... O iubesc ca pe cel mai risipitor frate şi mă bucur că am putut să o săvârşesc într-un târziu...

Lucrarea a V-a (2)

Poate ne-ar atinge tandru oasele albe ale sufletelor câteva versuri rupte din prea lumina unei roşii amurgiri! Le-am păstrat, însă, pentru zilele reci ale toamnei ce ne va cotropi! Până atunci, eu ţin în căuşul abraziv al palmelor surâsul trist, melancolic, al acestui lemn, iar el îmi mângâie zborul abia perceptibil al aripei mele de înger-demon cu alterităţile lui virtuoase. Simbioză efemeră, panaceu al insignifianţei, frânturi rupte, nesperat, avarei fericiri...

Lucrarea a V-a...

Lemn de nuc... Nici nu mai ştiu ce nume să-i dau! Nici nu mai ştiu ce gânduri îmi vin... Nici eu nu mai ştiu!... Din prier şi până azi doar câteva tăieturi... Doar câteva lacrimi ale unei ubicue neputinţe... Îmi furnizez cu obstinaţie impresia că pot evada oricând din osificanta îmbrăţişare a abrutizării, însă orizontul meu se încăpăţânează să mi se dezvăluie doar că o otrăvitoare apă a morţilor... Rătăcesc, din ce în ce mai des, amintirea-cheie a dimineţii vieţii mele printre aceste detalii sordide... şi impresia că pot deveni imun - indiferent de cât de ascuţită este durerea pe care sunt crucificat - se dovedeşte de-o sfârtecândă imaterialitate.

Nu! Nu ştiu învăţa să mor mai mult decât am făcut-o până acum! De-aici nu mai este decât neantul şi tare mă tem că sunt deja prea înfrăţit cu resemnarea, ca să pot să mai scap (din nou) evidenţei absolutei inutilităţi! Nu mai am niciun fel de panaceu pentru morţile astea antume, atât de frecvente, încât se autofagocitează deja!

În palmele mele abrazive, lipsite de cel mai firav reflex al mângâierii, lucrurile, fiinţele, gândurile, cuvintele, zborul... devin de-a dreptul îngrozite şi se zbat să mi se strecoare printre degete, să mi se elibereze, să mi se liniştească... Nu-i vorbă, căci şi eu sunt îngrozit! Sunt terifiat de gândul că mâinilea astea, cu miros de lemn ars şi de cremene spartă, ar putea oricând zdrobi lucruri, fiinţe, gânduri, cuvinte, zboruri!...

Încă un gând decrepit aşezat aici, încă o zi în care înconjurătorul m-a învins. Vae victis! urlă disperat un alter ego interior, mai puţin abrutizat decât mine! Dă-l dracului! Se va obişnui el.

Fiinţa Sfincter - virtual expo IV

Lemn de cireş sălbatic, luat de pe dealul Perchiului dintr-un cireş care, bătrân şi găunos, se rupsese.

Lemnul putred de pe interior aproape că mă obliga să renunţ la aventuara pe care o imaginasem, însă...

... după ce am înlăturat putreziciunea, am ştiut că - în sfârşit - am găsit prietenul potrivit pentru o lucrare-aventură pe care o imaginasem de foarte multă vreme.

Am continuat cu exciziile până când lemnul a început să aducă vag cu ceea ce gândisem. Şi, pentru că mă revigorau fotografiile cu această lucrare aşezată pe covorul verde de iarbă, am continuat să o fotografiez astfel, la fiecare nouă etapă a devenirii noastre.

În timp ce scriu aceste rânduri, privesc mirat la lucrarea aceasta - care se află, alături de alte lucrări, la câţiva centimetri de mine - şi îmi dau seama că m-am familiarizat atât de mult cu prezenţa ei, încât nici nu mi-a mai trecut prin minte să o fotografiez în starea ei finală! Nici nu am s-o fac acum. Vă invit să vă imaginaţi că "Fiinţa Sfincter" este o lucrare verticală, a cărei bază este înfiptă într-o bucată de lemn! Asta, până când voi găsi răgazul să fac nişte fotografii care să vă elucideze.

Lemnul de cireş în care am modelat această lucrare are acceeaşi provenienţă ca şi cel din cazul lucrării anterioare, "Disperare" şi sunt adoptate de mine în acelaşi timp, în urmă cu mai bine de doi ani. "Fiinţa Sfincter" este o altă lucrare de sinteză (nu o radiografie a unui moment dat) şi un răspuns pe care trebuia să îl ofer unei vechi întrebări care mă înghioldea de foarte multă vreme, privitoare la visceralitatea agresivă, ostentativă, toxică şi inhibitoare pentru orice fiinţă raţională, prin care ne manifestăm, unii, ocazional, alţii, permanent. Am fost şi voi rămâne mereu interesat de resorturile acestui tip de exteriorizare - de comunicare!!! - şi, iată, am încercat să dau şi nişte răspunsuri la interogaţiile pe care mi le-a prilejuit intersectarea cu visceralitatea scuipată în obrazul auditoriului, pe care o practică o mare parte a indivizilor ce alcătuiesc societatea de astăzi, pe care, din nefericire, o practic şi eu uneori.

Fiind un subiect de care sunt atât de interesat, voi reveni asupra lui cu un text care, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, va naşte şi mai multă ambiguitate în mintea mea şi va semăna şi mai multă confuzie printre cei care îl vor citi!

Disperare - virtual expo IV

Perchiul, dealul ăsta de care m-am legat atât de profund, atât de visceral, mi-a dat şi acest din urmă lemn. Un bătrân cireş sălbăticit s-a frânt pur şi simplu sub baterea vreunui vânt mai vârtos, iar eu, umblător asiduu pre cărările strâmte de prin pădurile ce înţolesc dealul, am avut norocul să-l descopăr şi am crezut că voi putea să îmi povestesc un crâmpei de viaţă prin mijlocirea acestui din urmă frate. Nu aveam de unde să ştiu atunci când l-am adoptat că bucăţile astea de lemn - căci două au fost - vor fi lucrările care îmi vor marca sfârşitul celei mai luminoase şi mai prolifice perioade ale vieţii mele de artist, sfârşitul şederii mele în Moldova.

Am scos la iveală carnea fragedă a lemnului de cireş şi am înţeles imediat că ceea ce aveam să experimentez cu acest lemn era chiar disoluţia, degradarea accelerată şi imuabilă a echilibrului meu existenţial de până atunci, căderea în pervertire şi depresie şi, din preaplin, disperarea. Am făcut schiţa aceasta:

şi am purces la primele crestături, cu senzaţia permanentă a neconcordanţei, a imensei nedreptăţi pe care trebuie să o suport, a imuabilului şi definitivului eşec pe care trebuie să-l experimentez, exact atunci când privirile mele înceţoşate de atâta efort reuşiseră să întrevadă izbânda.

Apoi, fără un motiv evident, m-am oprit. Ajuns în acest stadiu al lucrării, am fost prins în vârtejul evenimentelor distructive din viaţa mea şi am renunţat la această lucrare pentru că nu puteam încă accepta înfrângerea, disoluţia, ratarea. Modul meu de a lupta împotriva evidenţei a presupus şi renunţarea la a desăvârşi această lucrare pe care o legasem tocmai de disperarea cu care îmi analizam - ca un martor lucid, empatic, definitiv neputincios - abisala prăvălire în decrepitudine fiinţială.

Abia acum, la doi ani după ce am început această lucrare, am reuşit s-o definitivez, după ce am mai făcut o lucrare din această cea de-a patra serie şi, paradoxal, după ce sentimentul sfârtecând de disperare atroce, instabil până la exploziv, s-a metamorfozat în acela de disperare resemnată, definitivă, încremenindă.

De ce Disperare? Din toate motivele, dar mai ales pentru că fiinţarea mea - la propriu - îmi obturează accesul la lumile mele interne. Disperare, pentru că trăiesc afară de cea mai vagă formă de firesc, atunci când mă raportez la ceea ce aş fi îndrituit să experimentez - conform cu standardele sociale de astăzi. Disperare, pentru că timpul nu mai are răbdare cu mine şi eu, cu sufletul osificat de mizantropie, nu mai am absolut deloc răbdare cu timpul, cu viaţa, necum cu semenii mei. Disperare şi atât, din toate motivele.