Există o paralizantă fobie a uitării în celulele incapabile de regenerare ale acestui rege de inimă portocalie și sutele de miliarde de ani tereștri pe care i-a parcurs el, inventîndu-și, absurd și păgubos, universuri, nu îi mai folosesc la nimic acum. Desigur, ființa aceasta, lovită crunt de perenitate, își va spune, vremelnic, om și rege, dar cu toții știm că ura ființei lui, nemuritoare, pentru veșnicie este, cumva, engramată răsturnat, în imbecila dragoste a vulgului efemer pentru ”viața fără de moarte”. Tentația muritorilor efemeri pentru ”tinerețea cea fără de bătrânețe” este atât de grețoasă, încât el, fixat în fiire, încă înainte de a exista fiirea, ca un prevestitor funest al dezasrtrului total, inexorabil, nu are instrumente de înțelegere a acestei iraționale nevoi...
De ce ți-ai dori să fii, când ”a exista” este echivalentul înmuririi și dispariției definitive în inexistență? De ce ți-ai dori să (te) perpetuezi, când finalul perpetuării este inevitabila extincție?!
Dă-le dracului de idei! Important e să nu-și uite propriile vise. Doar în oniricul inefabil al miliardelor lui de ani de ființare inutilă își află, regele acesta de inimă portocalie, sensul relativ al propriei existențe incomprehensibile și perene, iar a-și uita visele ar fi echivalent cu a-și accepta inutilitatea și eșecul... Gata! Gata!
