QuasiModoArt: 2012

joi, 19 iulie 2012

Visceral - virtual expo IV

L-am ochit astă primăvară într-o grămadă de vreascuri, tăiate de lucrătorii căii ferate care, ducând către Târgu Ocna, înconjoară poalele Perchiului. Fratele Păducel. Parcă s-a bucurat de întâlnire. L-am desprins de craca mai mare de care era legat şi am trecut şoseaua asfaltată ca să ajung la Trotuş. Zece paşi, nu mai mult.

I-am dat jos coaja în grabă, ca să mă conving că era el şi că se potrivea, cât de cât, cu lemnul pe care îl tot visam eu de-o vreme. Şi m-a bucurat frăgezimea cărnii lui albe, oxidânde, gălbenindu-se sub degetele mele întruna pipăinde. Apa rece şi tulbure a Trotuşului îmi acompania uimirile potivirii dintre gând şi făcând, dintre aşteptare şi bucuria regăsirii cu fratele Păducel. Începea o nouă aventură.

De început complezenţe. Ne povesteam unul altuia şi eu, mai bătrân decât lemnul frate, îl lăsam pe el să se rostească mai des. L-am sculptat fără să ţin cont de obişnuitele mele exigenţe. L-am lăsat în voia lui şi el s-a preschimbat în mine, obligându-mă, ca atâtea alte lemne pe care le-am cunoscut, la o inedită şi genuină alteritate.

L-am săvârşit, poate, pripindu-mă. Pe undeva, graba mea a venit şi din curiozitate: voiam să ajung mai repede la final pentru că voiam să aflu ce este dincolo de înfrăţirea dintre mine şi lemnul ăsta calm, catifelat şi binevoitor. La sfârşit, ca de fiecare dată, mi-am dat seama că, fără drumul devenirii lui, "meşterul făcător de lumi" dinlăuntrul meu nu ar fi altceva decât un alt artist. Îi mulţumesc fratelui Păducel pentru că mi-a fost tovarăş de aventură şi răbdătoare călăuză, dar, mai ales, pentru că mi-a dat o nouă, de neimaginat altfel, dimensiune!