 |
| Lacrimi şi frunze, Galben ocean de tristeţi... Vagi,... schimbătoare... |
joi, 8 decembrie 2011
duminică, 27 noiembrie 2011
Răscruci
Fiecărui drum ar trebui să-i fie hărăzită o răscruce. Ca o împlinire a lui, ca un mas şi ca o promisiune. Fără de răscruce, drumul sfârşeşte - trist şi sterp - într-o fundătură.
La fiecare răspântie, printre alte ecouri interne, bucuria. Aici, în febra căutării, vieţaşul călător care sunt se luminează la noua îngăduinţă a drumului. Încă un pas, încă o respiraţie, o altă nouă alegere - a câta oare?
Toiagul-călăuză prinde viaţă şi incrustaţiile cu care l-am împovărat devin ardente hieroglife în palma mea, pe fruntea mea.
Fiecare răspântie îmi pare o inimă urieşească prin care am norocul să fiu vremelnic călător. Trec din auricul în ventricul în mai puţin de-o clipă-zâmbet, ca, apoi, răspântia-inimă să mă-mpingă uşor, înţelegătoare, spre-o altă inimă-răspântie.
De câte ori mă găsesc într-o răscruce, dau o fugă până la cer, apucând drumul cert, cel mai uşor, cel ţâşnit vertical exact din mijlocul întretăierii cărărilor. Mă duc-întorc într-o clipită să mulţumesc cui o vrea să-mi primească bucuria.
Fiecare răscruce este, la intrare, mănunchi fantastic de contingente călătorii şi, la ieşire, quasi-opţiune: iluzia că alegerile mele sălăşluiesc întrucâtva şi între tâmplele-coastele mele.
Potenţialitate şi amăgire: bietele mele zeiţe efemere.
Unii dintre semenii mei sunt de-a dreptul frumoşi, iar eu mă prefac a nu observa că ei îmi aşează, vicleni, răspântiile lor în drumul meu cel, uneori, monoton. Îi las să creadă că m-au "dus" doar pentru că-mi sunt dragi şi mă despart cu greu de ei, fiindu-mi, aproape imediat după plecare, dor să-i reîntâlnesc. La vreo altă răscruce a vieţii.
Mă despart de semenii mei exact atunci când drumul nu mai suportă pronumele "noi". Când drumul lor devine cărare şi când nu mai poate îngădui şi pasul meu curios, mă despart. În astfel de duioase-triste clipe îmi aştern sufletul de-a curmezişul cărării şi el se transformă, pe dată, în răscruce plină de prea văzduhiste chemări.
Semenii mei trec prin răscrucile mele interne ca nişte copii sprinţari, jucându-se de-a călătorii, lăsându-mi amintiri: drumurile lor, zâmbetele lor, lacrimile lor, dorul meu de dorul lor de mine.
Eu îi petrec cu gândul şi apoi purced, mai vesel-trist-înţelept, pe drumul meu.
Intern(?),
Extern(?):
Răscruce.
Oricât de inaccesibilă ţi-ar fi o răspântie, îţi rămâne mereu, ca ultimă alegere, drumul cel mai scurt, cel vertical, cel mai simplu şi violent. De altfel, în oricare punct al drumurilor tale, în oricare clipă a călătoriei, te afli la această liniştitoare răscruce. Doar că te prefaci că ea nu există. Asta până când devine fundătură. Ultima. Cea fără de întors.
La fiecare răspântie, printre alte ecouri interne, bucuria. Aici, în febra căutării, vieţaşul călător care sunt se luminează la noua îngăduinţă a drumului. Încă un pas, încă o respiraţie, o altă nouă alegere - a câta oare?
Toiagul-călăuză prinde viaţă şi incrustaţiile cu care l-am împovărat devin ardente hieroglife în palma mea, pe fruntea mea.
Fiecare răspântie îmi pare o inimă urieşească prin care am norocul să fiu vremelnic călător. Trec din auricul în ventricul în mai puţin de-o clipă-zâmbet, ca, apoi, răspântia-inimă să mă-mpingă uşor, înţelegătoare, spre-o altă inimă-răspântie.
De câte ori mă găsesc într-o răscruce, dau o fugă până la cer, apucând drumul cert, cel mai uşor, cel ţâşnit vertical exact din mijlocul întretăierii cărărilor. Mă duc-întorc într-o clipită să mulţumesc cui o vrea să-mi primească bucuria.
Fiecare răscruce este, la intrare, mănunchi fantastic de contingente călătorii şi, la ieşire, quasi-opţiune: iluzia că alegerile mele sălăşluiesc întrucâtva şi între tâmplele-coastele mele.
Potenţialitate şi amăgire: bietele mele zeiţe efemere.
Unii dintre semenii mei sunt de-a dreptul frumoşi, iar eu mă prefac a nu observa că ei îmi aşează, vicleni, răspântiile lor în drumul meu cel, uneori, monoton. Îi las să creadă că m-au "dus" doar pentru că-mi sunt dragi şi mă despart cu greu de ei, fiindu-mi, aproape imediat după plecare, dor să-i reîntâlnesc. La vreo altă răscruce a vieţii.
Mă despart de semenii mei exact atunci când drumul nu mai suportă pronumele "noi". Când drumul lor devine cărare şi când nu mai poate îngădui şi pasul meu curios, mă despart. În astfel de duioase-triste clipe îmi aştern sufletul de-a curmezişul cărării şi el se transformă, pe dată, în răscruce plină de prea văzduhiste chemări.
Semenii mei trec prin răscrucile mele interne ca nişte copii sprinţari, jucându-se de-a călătorii, lăsându-mi amintiri: drumurile lor, zâmbetele lor, lacrimile lor, dorul meu de dorul lor de mine.
Eu îi petrec cu gândul şi apoi purced, mai vesel-trist-înţelept, pe drumul meu.
Intern(?),
Extern(?):
Răscruce.
Oricât de inaccesibilă ţi-ar fi o răspântie, îţi rămâne mereu, ca ultimă alegere, drumul cel mai scurt, cel vertical, cel mai simplu şi violent. De altfel, în oricare punct al drumurilor tale, în oricare clipă a călătoriei, te afli la această liniştitoare răscruce. Doar că te prefaci că ea nu există. Asta până când devine fundătură. Ultima. Cea fără de întors.
duminică, 20 noiembrie 2011
marți, 8 noiembrie 2011
Căutări
Până când mi se şterge mirarea din priviri. Atunci detaliile se înfig, tăioase, în pre-mulţumire şi ştiu că nostalgia ar putea căpăta consistenţă.
Ca un zâmbet, ca un râs uşor, ca un râs care nu mai este al meu, ca un râs icnit-nervos, ca un râs isteric-obsedant, ca un hohotit dement-bestial,... ca un urlet de groază, de durere, de neputinţă. Ca un urlet. Ca o tânguire pentru fiinţa nenorocită în care - abia acum mi s-a spus - locuiesc.
Ideile. De cele mai multe ori păsări străine, exotice, inefabile. Dar eu nu prididesc cu efervescenţa ghesurilor astea interne şi poate că mi-ar prinde bine măcar încă o ureche conectată la puţina mea pricepere. Cu timpanul neperforat, intact, de astă dată.
Idee, celulă, idee. Fără să se (re)cunoască. Până când am să înţeleg că şi răbdarea îmi va fi tovarăşă de agonie. În mine, sub tălpile mele desculţe, se succed, fără noimă, labirintice căi. Câteodată, răscruci, ca nişte svastici răstignite, îmi întârzie pasul. Alteori, eu însumi renunţ, aşezându-mă pe cadavrul spongios al vreunei speranţe. Deasupa, fâlfâie din aripi istovite frustrate dezabuzări.
Şi iar mirarea mă orbeşte şi-mi pare că binemerit odihnitoarea prostraţie. Gândurile se liniştesc. Celulele-mi scâncesc uşor şi cad în letargie. Post-mulţumirea transcende şi, ca o dezmăţătă, îşi schimbă prefixul. Detaliile stau la pândă, precum şi noastalgia.
Eu nici nu mai ştiu ce anotimp este acesta. Poate chiar am mai trecut pe aici şi, fără să ştiu, cineva din mine a hotârât ca aceste locuri să-mi fie păsări străine, exotice, inefabile. Curând, mirarea-mi se va stinge iar detaliile vor căpăta tăios curaj.
Zâmbesc fiinţei suferinde în care locuiesc şi - ce minunat! - zâmbetul meu îmbrăţişează zidul de carne al unui norocit templu.
De sub apăsarea lui "ce?", mă târăsc spre straşnicele mele iluzii şi, cu ochii înceţoşaţi şi buricele degetelor de-a dreptul oarbe, împart drumul ăsta, ca un miez de sferă, în extern şi lăuntric, crezând, fără vreun temei, că riposta ar putea fi "unde?".
Semenii mei sunt preafrumoşi, dar mă mint. Fratele meu lemn şi sora mea piatră. Fratele meu bărbat şi sora mea femeie. Mă mint şi asta mi-ar putea fi primă certitudine dacă nu m-aş rătăci în detaliile suculent-mondene ale explicaţiilor prin care semenii mei mă lămuresc de ce aduc osanale extrem de vocale... tăcerii. Mai ales tăcerii mele.
Semenii mei se ucid între ei în numele tăcerii. Lemnul soarbe apa, apa muşcă piatra, piatra sfărâmă lemnul. Uite-aşa, ca-ntr-un refren al unui cântec inventat de mine ad-hoc, tocmai ca să-i contrariez pe semenii mei.
Semenii mei: bărbaţi, femei şi copii, cai şi câini, zburătoare şi şerpi, lemne, ape şi steiuri, sunt atât de altfel decât sunt eu, încât nimic din ceea ce vor bine-învăţa despre mine nu le va fi folositor.
Şi tocmai de-asta, împins înlăuntru de mereu-sfârtecândele interogaţii, cad, iar şi iar, în scălâmba, dar inevitabila, autoadmiraţie. Lemne interne, ape interne, pietre interne.
Perversa mimare a tăcerii, când, fără sens, toate aceste nerăspunsuri sunt doar convenţii de neagresiune între dumnezei vagi, abia schiţaţi de bolnave imaginaţii.
Mă întreb dacă aş fi putut să am pricepere încă de la început? Dacă aş fi putut să mă aşez instinctual, ca o cumpănă, între propriile-mi amăgiri şi celelalte fantasme? Apoi renunţ la angoasă şi accept că începutul nu are legătură cu timpul. Nici cu mine. Începutul nu-i doar o meschină cărare abia întrezărită. Începutul, cuprinsul, sfârşitul, chiar şi de-neimaginat-nesfârşitul, sunt, în fapt, drumul.
În orice direcţie aş îndrăzni să păşesc, drumul se naşte, binevoitor, chiar de sub tălpile desculţe ale sufletului meu călător. Stranie şi inexplicabilă această fenomenală foame. Căutarea.
Ca un zâmbet, ca un râs uşor, ca un râs care nu mai este al meu, ca un râs icnit-nervos, ca un râs isteric-obsedant, ca un hohotit dement-bestial,... ca un urlet de groază, de durere, de neputinţă. Ca un urlet. Ca o tânguire pentru fiinţa nenorocită în care - abia acum mi s-a spus - locuiesc.
Ideile. De cele mai multe ori păsări străine, exotice, inefabile. Dar eu nu prididesc cu efervescenţa ghesurilor astea interne şi poate că mi-ar prinde bine măcar încă o ureche conectată la puţina mea pricepere. Cu timpanul neperforat, intact, de astă dată.
Idee, celulă, idee. Fără să se (re)cunoască. Până când am să înţeleg că şi răbdarea îmi va fi tovarăşă de agonie. În mine, sub tălpile mele desculţe, se succed, fără noimă, labirintice căi. Câteodată, răscruci, ca nişte svastici răstignite, îmi întârzie pasul. Alteori, eu însumi renunţ, aşezându-mă pe cadavrul spongios al vreunei speranţe. Deasupa, fâlfâie din aripi istovite frustrate dezabuzări.
Şi iar mirarea mă orbeşte şi-mi pare că binemerit odihnitoarea prostraţie. Gândurile se liniştesc. Celulele-mi scâncesc uşor şi cad în letargie. Post-mulţumirea transcende şi, ca o dezmăţătă, îşi schimbă prefixul. Detaliile stau la pândă, precum şi noastalgia.
Eu nici nu mai ştiu ce anotimp este acesta. Poate chiar am mai trecut pe aici şi, fără să ştiu, cineva din mine a hotârât ca aceste locuri să-mi fie păsări străine, exotice, inefabile. Curând, mirarea-mi se va stinge iar detaliile vor căpăta tăios curaj.
Zâmbesc fiinţei suferinde în care locuiesc şi - ce minunat! - zâmbetul meu îmbrăţişează zidul de carne al unui norocit templu.
De sub apăsarea lui "ce?", mă târăsc spre straşnicele mele iluzii şi, cu ochii înceţoşaţi şi buricele degetelor de-a dreptul oarbe, împart drumul ăsta, ca un miez de sferă, în extern şi lăuntric, crezând, fără vreun temei, că riposta ar putea fi "unde?".
Semenii mei sunt preafrumoşi, dar mă mint. Fratele meu lemn şi sora mea piatră. Fratele meu bărbat şi sora mea femeie. Mă mint şi asta mi-ar putea fi primă certitudine dacă nu m-aş rătăci în detaliile suculent-mondene ale explicaţiilor prin care semenii mei mă lămuresc de ce aduc osanale extrem de vocale... tăcerii. Mai ales tăcerii mele.
Semenii mei se ucid între ei în numele tăcerii. Lemnul soarbe apa, apa muşcă piatra, piatra sfărâmă lemnul. Uite-aşa, ca-ntr-un refren al unui cântec inventat de mine ad-hoc, tocmai ca să-i contrariez pe semenii mei.
Semenii mei: bărbaţi, femei şi copii, cai şi câini, zburătoare şi şerpi, lemne, ape şi steiuri, sunt atât de altfel decât sunt eu, încât nimic din ceea ce vor bine-învăţa despre mine nu le va fi folositor.
Şi tocmai de-asta, împins înlăuntru de mereu-sfârtecândele interogaţii, cad, iar şi iar, în scălâmba, dar inevitabila, autoadmiraţie. Lemne interne, ape interne, pietre interne.
Perversa mimare a tăcerii, când, fără sens, toate aceste nerăspunsuri sunt doar convenţii de neagresiune între dumnezei vagi, abia schiţaţi de bolnave imaginaţii.
Mă întreb dacă aş fi putut să am pricepere încă de la început? Dacă aş fi putut să mă aşez instinctual, ca o cumpănă, între propriile-mi amăgiri şi celelalte fantasme? Apoi renunţ la angoasă şi accept că începutul nu are legătură cu timpul. Nici cu mine. Începutul nu-i doar o meschină cărare abia întrezărită. Începutul, cuprinsul, sfârşitul, chiar şi de-neimaginat-nesfârşitul, sunt, în fapt, drumul.
În orice direcţie aş îndrăzni să păşesc, drumul se naşte, binevoitor, chiar de sub tălpile desculţe ale sufletului meu călător. Stranie şi inexplicabilă această fenomenală foame. Căutarea.
marți, 25 octombrie 2011
Complicitate (crochiuri 32)
 |
| Ieri, surâzători,... Azi, taciturni,... înfrăţiţi,... De cnutul toamnei. |
duminică, 23 octombrie 2011
joi, 20 octombrie 2011
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Haiku Vizual (10)
Gânduri, trudă, crug,...
O lacrimă pe obraz -
De bucurie!
Vise sfioase
Şi tainice speranţe...
Întruchipate.
Vremea odihnei
Şi timpul înfloririi -
Admiraţie.
Înfăptuire -
Haltă a fericirii,
Surâs al soartei.
Înfrângerea
Necredinţei ochilor -
Soare în palme.
Blazate şoapte
Şi pizmaşe ocheade -
Fluturi orbi arzând.
Stea căzătoare...
Nu-i timp de odihnă căci
Se naşte o stea!
Doar sfârşit de drum
Şi propria-mi mirare:
Noi începuturi!
Şi alte iubiri
Mă îmbie spre zâmbet -
Efemeride.
Dansul se-opreşte.
Eu şi fratele meu lemn
Surâdem complici.
miercuri, 12 octombrie 2011
Haiku Vizual (9)
Drum prăpăstios -
Evadare din sine
Spre regăsire.
Fiecare pas,
Fecundă înfrăţire
Cu prea risipa.
Singura cale
Dinspre nadir spre zenit
Trece prin coaste-mi.
Drumul se naşte
Sub vrerea pasului meu
Ca-ntr-o şaradă.
Scriu cu anii mei
Istoria unei lumi
Nemaivăzute.
Iubind şi sperând,
Cu fiecare clipă
Ies din murire.
Arsură-n tâmple
Potrivirea pasului
Cu drumul ştiut.
Locuri comune -
Cochete serpentine
Spre înmurire.
Sublimă cursă
Spre ţinutul proteic
Al hazardului...
Zdrobite ţeluri -
Drumul, ca o aripă
Fără de văzduh.
luni, 10 octombrie 2011
duminică, 9 octombrie 2011
Haiku Vizual (8)
Cu trudă ivit,
Oglindă a iubirii -
Artifact de lemn.
Suflet pur, imens,
Prăvălit în chemarea
Sufletului meu...
Fraţii mei arbori
Mi se-aşează în palme.
Mă tem să nu-i dor!
Alb, înalt, visul...
Undeva, în urma mea,
Paşii mi se pierd.
Sub umărul stâng
Aleargă, în turme, cerbi...
Sfioşi,... neştiuţi...
Mă poartă-n zig-zag,
Ca un fluture, gândul
Şi aripi nu am...
Poate doar seara
Unei vieţi minunate
Haltă să-mi fie!
Îmi măsor anii
În înălţări şi căderi -
Nespuse iubiri.
Cerşesc zâmbete -
Biet colecţionar al
Efemerului!
Clipa mea cade
Pe obrazul speranţei -
Alb, frugal sărut.
miercuri, 5 octombrie 2011
Haiku Vizual (7)
Cu palma-i aspră,
Sădeşte răni în tâmple,...
Cuvintele dor...
Frică împrejur,...
Noapte în mine... Totuşi,
Tu, prea lumină!...
Stea călăuză,
Depărtată sclipire,...
În suflet te port.
Rugă spre înalt:
"Dă-mi aripi!... Cer pentru zbor!...
Deschide-mi lumea!..."
Din lacrimi şi zbor,...
Din căderi şi aşteptări,...
Zâmbet de înger.
Flămând, însetat,
Sfârtecat de dorinţe,...
Lacrimă vă sunt.
Caldă chemare,
Îndrumare şi sprijin -
Drum deschis vieţii.
Şi dacă mă pierd...
Şi dacă gândul mi-e greu...
Tu - zâmbet îmi eşti!
Aşteptări în van,
Infecunde căutări...
Tu - ultim reazem!
Sfânt-călăuză,
Învăţătorul meu alb,
Sunt aripă-n cer...
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Haiku Vizual (6)
Mugur de zâmbet
Dintre gratii de gheaţă,
Lumină visând.
Aripă sub nea,
Crivăţul muşcă în van
Dalba petală.
Cearcăne adânci,
Nesomn, cedări... şi, totuşi,
Catharsis nocturn.
Din bezna lui ieri,
Prea risipirea lui azi -
Solarul mâine.
Din hibernare,
Capriciu de-o secundă -
Exuberanţă.
O viaţă de gri...
Cer chemând şi preaînalt -
Izbăvitor zbor.
Sub umărul stâng
Un copil îţi zâmbeşte -
Miroznă de zori.
Amintiri,... uitări,...
Zbatere între coaste:
Un fluture alb.
Adun în trupu-mi:
Dor,... temere,... speranţe,...
Lumină încă...
Şi vină vremea
Să uit!... Şi aripi să am!...
Şi floare să dau!...
vineri, 30 septembrie 2011
joi, 29 septembrie 2011
Haiku Vizual (5)
Arsura seacă
Dintr-un zâmbet mincinos...
Tristeţea de-apoi...
Pure eşuări...
Ochiul greţos al lumii...
Abandonare...
Ziduri în carne,
Cetăţi ale durerii
În tâmple,... în trup...
Strigăt disperat,
Gard de sârmă ghimpată
În jurul gurii...
Mână întinsă,
Ridic privirea, sperând...
Arsura palmei...
Însufleţire!!!...
Supidă pervertire! -
Indiferenţă!...
Groaza pură de
Repetitivitate,...
De-abis-uitare...
Mă cheamă cerul
Cu nostalgice lacrimi -
I-e dor de aripi.
De neputinţă,
Cuvântul moare smerit -
Paralizie.
Ipotetice
Zâmbete ale sorţii
Schimbate-n tristeţi...
marți, 27 septembrie 2011
luni, 26 septembrie 2011
duminică, 25 septembrie 2011
Haiku Vizual (4)
Pe chip lumina,
În tâmplă orizontul...
Şi inima zbor...
Cerul chemare,
Gândul ca o aripă -
Fecundă clipă!
Cenuşa lumii:
Sol fertil al speranţei -
Lucii castele.
Fire de iarbă,
Galbene zori, roşii seri -
Muguri de cântec.
Drumul însorit,
Un mănunchi de dorinţe -
Ninge cu iubiri.
Exuberanţă,
Febrilă risipire -
O floare de-o zi.
Gri ocheade...
Frăţie cu înaltul,
Izbăvitor zbor...
Etern evadat
Din tărâmul minciunii...
Liber,... eteric,...
Sub talpă lumea,...
În coastă altă lume...
Şi tâmpla pulsând...
Lumină-sărut -
Iubirea ca o ploaie
De proaspăt trifoi.
sâmbătă, 24 septembrie 2011
vineri, 23 septembrie 2011
Haiku vizual (3)
Tandră, lumina
Îmi sărută obrazul -
E dimineaţă.
Scăldat de soare,
Un copac îmi surâde
Verde-primenit.
Pe umărul stâng
S-a oprit un fluture -
Puls multicolor.
O palmă căuş
Pentru zbor şi lumină -
Arbore-cupă.
Gri nostalgie...
O frumoasă-mi zâmbeşte -
Cer mai albastru.
Triluri păsăreşti
Împodobesc copacii,...
Cerul înnoiesc...
Roşu răsărit.
Un nufăr străluceşte
Doar pentru mine.
În puterea nopţii
Vântul abia suspină,...
Plopi tăifăsuiesc...
Boabă de viaţă
Galbenă şi lucie -
O buburuză!
Amurg văratec,
Dulcea mea oboseală
De copac bătrân!
joi, 8 septembrie 2011
Haiku Vizual (2)
Însufleţire,
Alb şi negru din viaţă,
Scontate tristeţi.
Daimon într-un vis,
Vibrant şi inefabil -
Doar amăgire!...
Rană într-un lemn,
Aproape de inimă-i:
Melancolie.
Amurg sângeriu,
O undă de tristeţe...
Şi iarăşi zorii...
Zâmbetul suav
Te însoţeşte murind -
O floare ruptă.
Aripă frântă
De albastru, înalt, zbor...
Şi cerul chemând...
Şi mă sărută...
Şi de mână mă ţine...
Şi-apoi... mă uită!...
Albastru de cer -
Zbor! Prostraţie, apoi -
Albastru de iad!
Fecund,... sfâşiind,...
Crugul nefericirii -
Durere şi... rost!
Zbor şi cădere,
Foc tăind între coaste...
Încă o clipă...
marți, 6 septembrie 2011
Haiku Vizual (1)
Aripă albă,
Cioplită în speranţă -
Aproape... Curând...
Atâtea răscruci!...
Ele, promisiunea
Nemărginirii.
Îmbrăţişate,
Strigătul şi ecoul
Fi-vor lumină.
Prea suferinţă
Schimbată-n risipire -
Încrâncenarea.
Suflet în palme,
Viaţa pe tarabă -
Sinceritate.
Febrilitate,..
Durerea neputinţei,...
Neîmplinire...
Mi-e mângâiere
Cazna mea neştiută -
Pedeapsă cărnii.
Fereastră nouă
A trupului meu de lemn -
Intruziune.
Hrană întinsă
Spre foamea privirilor
Celor visători.
Vechi şi primenit,
Mă poartă în litere -
Promisiune.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)