Lemn de nuc... Nici nu mai ştiu ce nume să-i dau! Nici nu mai ştiu ce gânduri îmi vin... Nici eu nu mai ştiu!... Din prier şi până azi doar câteva tăieturi... Doar câteva lacrimi ale unei ubicue neputinţe... Îmi furnizez cu obstinaţie impresia că pot evada oricând din osificanta îmbrăţişare a abrutizării, însă orizontul meu se încăpăţânează să mi se dezvăluie doar că o otrăvitoare apă a morţilor... Rătăcesc, din ce în ce mai des, amintirea-cheie a dimineţii vieţii mele printre aceste detalii sordide... şi impresia că pot deveni imun - indiferent de cât de ascuţită este durerea pe care sunt crucificat - se dovedeşte de-o sfârtecândă imaterialitate.
Nu! Nu ştiu învăţa să mor mai mult decât am făcut-o până acum! De-aici nu mai este decât neantul şi tare mă tem că sunt deja prea înfrăţit cu resemnarea, ca să pot să mai scap (din nou) evidenţei absolutei inutilităţi! Nu mai am niciun fel de panaceu pentru morţile astea antume, atât de frecvente, încât se autofagocitează deja!
În palmele mele abrazive, lipsite de cel mai firav reflex al mângâierii, lucrurile, fiinţele, gândurile, cuvintele, zborul... devin de-a dreptul îngrozite şi se zbat să mi se strecoare printre degete, să mi se elibereze, să mi se liniştească... Nu-i vorbă, căci şi eu sunt îngrozit! Sunt terifiat de gândul că mâinilea astea, cu miros de lemn ars şi de cremene spartă, ar putea oricând zdrobi lucruri, fiinţe, gânduri, cuvinte, zboruri!...
Încă un gând decrepit aşezat aici, încă o zi în care înconjurătorul m-a învins. Vae victis! urlă disperat un alter ego interior, mai puţin abrutizat decât mine! Dă-l dracului! Se va obişnui el.
