Vis uitat pe marginea unui râu

 Îmi număr respirațiile, secundele, bătăile inimii, pe care nu aș recunoaște-o, dacă aș fi nevoit. Risipa mi-a devenit străină și, cu aripile strânse în jurul acestor cuvinte, venite din bătăile acestei inimi necunoscute, par, mai degrabă, o amintire înfiptă în răspărul firescului, obturându-l, blocându-i crugul uneori. Respirațiile, secundele acestea relative și sistolele-diastolele, care mie îmi par doar absurde sincope ale liniștii perene a tuturor inimilor, își ies din rost și, degrevate de necesitate, se prefac în semne noi, în litere noi, în cuvinte care poartă în conotațiile lor mugurii fragili ai unei limbi noi, fără rost, în care oameni, nefiresc de calmi, zboară lin, ca niște fulgi enormi de zăpadă, așternându-se peste linia curbă a unui orizont efemer, fugitiv, proteic. Doar litere. 

Măr roșu

Te rog să nu te oprești din levitația aceasta atât de entuziasmantă! Un bărbat tânăr, negru, cu părul ca o perucă strălucitoare, cu o geacă maro deschis, zâmbește tembel, privindu-mă. Mă strecor printre bancurile de lucru din secția aceasta de lăcătușerie și mă apropii de el. Îmi rânjește în față, privindu-mă superior, fără să știe că eu nu dau doi bani pe viața mea și că sunt atât de pregătit să mor, încât nicio urmă de respect sau milă nu mai sălășluiește în mine. Aveam puțin peste trei ani și femeia aceea și-a apropiat fața diformă de fețișoara mea și a rostit clar, apăsat, ca și când cuvintele-i erau niște ace lungi, ascuțite, pe care le înfigea, cu enormă satisfacție, în bucata de carne tremurândă care eram: mai bine nu te nășteam, fir-ai al dracului cu sufletul tău, mamă! I-am aruncat, cu boltă, ca să îl prindă, un măr roșu negrului și el și-a întins mâinile căuș și l-a prins. Eram destul de aproape, deja, așa încât l-am lovit cu toată puterea mea zeească în bărbie și oasele mandibulei lui au trosnit fracturate. L-am ridicat cu ușurință, l-am scos din hala mirosindă a uzină și l-am proiectat pe betonul grunjos și țeasta i s-a crăpat, iar sângele a început să se strângă într-o pată din ce în ce mai mare. Levitez peste corpul inert al acestui negru și îmi e rușine că nu sunt zeu. Puterea mea este zeească, dar eu sunt doar un om a cărui față diformă moștenește trăsăturile comune ale unei femei oarecare. Îmi este atât de rușine că nu am deprins deplin limba germană, uitând toate celelalte limbi, ca să pot muri zilnic în această limbă de ardezie și nu îmi vine să cred că, în buzunarul salopetei mele de lucru, am întotdeauna acest măr roșu, perfect, cu care testez reflexele unor muribunzi, în ultimele lor secunde de viață. 

Urme pe nisip

Nu eram Quasimodo. Abia dacă eram un individ întreg, un bărbat comun, cu griji și mici necazuri, cu fericiri minuscule, pe care și le meșterea pedant și de care nu se mai sătura. Și, ca un blestem, a apărut ea. Atât de optimă, încât ființa mască, pe care o purtam peste măreție, s-a îngrozit. Cum? Cum să fi putut iubi, când el, bărbatul comun, nu era decât proiecția de carne și nervi a celui mai sofisticat zbor, a celui mai înaripat gând, a unor alte aspirații și reguli?! Ea, femeia aceea peste care trecuseră anotimpuri aspre, nu era o idee, ci o amforă plină de înmiresmate seve. Era atât de femeie și, concomitent, atât de dumnezee a firescului, încât bietul bărbat cu care-mi acoperisem grandoarea a început să se îndrăgostească. De cuvinte, de conotații, de priviri și, cel mai grav, de printre cuvinte, de necuvinte și de tăceri... Am pus mâna pe securea mea de zeu și, revendicat de înălțimile reci de unde-mi extrag doza zilnică de manie a grandorii, am sfărâmat bărbatul pipernicit care îmi era mască de carne și am curmat îndrăgostirea. Sunt Quasimodo, făcătorul de lumi.

Fără poze

Sunt împresurat de privirile extaziate ale tuturor lucrurilor inutile din camera mea. Desigur, m-am retras în cușca mea toracică și mă prefac a fi indiferent și calm. Din când în când, arunc câte-o privire aspră asupra vreunui obiect și groaza lui ca aș putea să rup zăbrelele, să evadez și să-l distrug într-o secundă, capătă materialitate. Sunt mai bătrân decât toate aceste inutile obiecte. Sunt atât de bătrân și atât de dezbrățișat de inefabila înțelepciune... Am întrebat o femeie dacă m-ar putea iubi și ea m-a privit ca și când aș fi fost un obiect inutil, eșuat într-un colț de alcov.