Mixtură (Timp de citire: 2 minute și 36 de secunde)

 - A plouat o țâră și ne-a inundat. 

- Păi, nu intră apa în casă?

- Stai să vezi!... 

Eram deja la intersecție și un râu galben, format din viitură, luase locul străzii asfaltate și te speria cu viteza cu care se scurgea spre calea ferată. Eram pe partea cealaltă a străzii transformate în râu mâlos și casa noastră mică, situată pe un teren aflat sub nivelul străzii cu vreo jumătate de metru, părea inundată până la ferestre.

Îmi luai telefonul în dinți și îmi ridicai micul geamantan pe role deasupra capului și trecui pe trotuarul din fața porții deschise prin apa ce crescuse cam până la brâu. Culmea, nu simțeam răceala apei, ca și când nu m-ar fi atins. 

- Nu mai veneați, mă? ne luă mama la rost, de pe aleea care ducea de la poartă la ușa casei. Nu vedeți că plouă? 

- Fusărăm să-l luăm pe frate-miu de la pușcărie.

- Bine, mamă! Hai în casă!

Mă uimi faptul că, deși apa de pe stradă era înaltă de peste un metru și curgea, vuind, galbenă și mocirloasă, pe lângă gardul de lemn, ea nu pătrundea în curte, chiar dacă poarta era larg deschisă. Mă gândeam că există "efectul Moise" și că cine știe ce energii împiedică apa să intre în curte. 

                                                        ***

- Sunt mulți, nu știu cum și de ce s-au strâns aici. Intră! Ăștia prevestesc boală...

- Dar aici nu era baltă... Cum de s-a format lacul acesta?

- Nu știu. Acum vreo săptămână, ne-am trezit cu balta asta plină de șerpi. Vezi câte specii sunt? Apa e cristal de limpede și nu-i deloc adâncă. 

- Stai! Nu intra, să nu te muște! 

- A, da' nu mușcă. Se încolăcesc între ei, da' fug când intri în apa pân' la gleznă, de zici că eu sunt aia otrăvitoare, nu ei.

Și Ada intră cu tălpile goale în apa mică și limpede, unde se zvârcoleau mii de șerpi de toate formele și mărimile. Îmi atrăgeau atenția cei din stânga ei, foarte activi, negri pe spate și albi sau galbeni foarte deschis pe burți. Se strângeau ghem, câteva sute, și, apoi, se eliberau, țâșnind în toate direcțiile. Și iar o luau de la capăt cu hârjoneala lor. Pe fundul apei, iarba era de un verde crud, electric, aproape fosforescent, iar șerpii, deranjați vizibil de prezența Adei, se retrăgeau din calea ei, ca un banc de pești atacați de prădător, făcând oglinda apei să fiarbă.

Un șarpe lung, cu o glugă sferică, disproporționat de mare, plonja între ceilalți șerpi, undeva, în mijlocul lacului, părând că vrea să îi năucească și să-i omoare cu loviturile lui de buzdugan viu. Era o zi toridă și umiditatea creată de lac îmi devenise insuportabilă. Drumul, tapetat cu grașiță și troscot, până la lacul cu șerpi, era flancat de garduri de lemn dărăpănate de vreme și de tufe de buruieni mari, crescute în partea de jos a gardurilor, așa încât senzația de claustrofobie mă copleși. Simțeam cum canicula stoarce aburi înecăcioși din plante, din pământ, din apa bălții și chiar din mine și din șerpii colcăitori...

- Pe ăla verde vreau să-l omori. Îmi pare periculos și mi-e frică de el. 

Ploaie (timp de citire: 2 minute și 27 secunde)

 Mă gândeam că viața este nesuferită și că nici cele mai mărunte dorințe ale mele nu pot fi realizate ușor, fără să nu apară persoane care să încerce să mă obstrucționeze și să mă împiedice să le realizez. 

Dădeam un examen "aranjat" și profesorul, un ins tânăr, încă, cu un costum șifonat și părul rar, pieptănat cu cărare pe dreapta, tocmai îi punea o întrebare încuietoare unuia dintre studenți. Un murmur de stupefacție străbătu mulțimea pestriță, iar eu înțelesei instantaneu că fuseserăm atrași în cursă și că urma să nu mai luăm examenul acesta important, de sfârșit de studii, imposibil de reluat, așa încât mă întorsei cu spatele spre catedra improvizată în mijlocul orașului și mă îndepărtai, gândindu-mă că eu am deja câteva examene precum acesta deja absolvite.

Ovidiu îmbătrânise. Urât, cred eu acum, după evenimentul inexplicabil și absurd. Semăna cu celălalt Ovidiu. Cu muzicantul afon, care cânta pe la nunți oltenești un repertoriu bănățean, cu cuvinte pocite, din care nu înțelegea nimeni nimic. Era mai înalt și avea părul albit, ridicat - perie scurtă - în cap. Mă privea dușmănos și mă apelă, cu voce tare, făcând mulțimea mare de oameni să ne privească interesată.

- Tu ai rămas tot un lăudăros și un tip antipatic, îmi strigă el. Te dai interesant, taci cu aroganță, dar ești lipsit de valoare și nu ai nici jumătate din mintea cu care te lauzi. Nu ai copii și ai trăit degeaba pe lume, nu pentru că nu ai vrut să ai, așa cum spui peste tot, ci pentru că nu poți să ai. Ești doar un disfuncțional. O anomalie. Un eșec biologic. 

Se apropia de mine, în timp ce îmi striga lucrurile astea și icnea în râs, în timp ce părea că făcea tot posibilul să mă provoace, iar eu, deși trecut de cincizeci și cinci de ani, știam că, pentru a-mi păstra statutul social și respectul comunității nu aveam voie să nu ripostez exact cum se așteptau cu toții. 

Rostii doar o întrebare scurtă, printre dinții încleștați - "Ce dracu' zici, mă, tu acolo?" - și mă repezii spre el, împingându-l și lovindu-l, concomitent, cu pumnii și picioarele...

Apoi, mă trezii pe străduța strâmtă a unui orășel german, împreună cu o doamnă pe care o ajutam să își care niște scaune de lemn de pe trotuarul îngust în apartamentul de la parterul unui imobil vechi.

- Meine liebe Dame, îmi pare atât de rău că trec prin astfel de absurde experiențe! Unul dintre cei mai buni prieteni din tinerețe, om care m-a ajutat atât de mult și care mi-a arătat atâta respect... De ce, oare? 

Cerul gri, abia vizibil printre clădirile înalte, prea apropiate, cernea picături dese, mici și reci, peste noi, iar eu plângeam și mă bucuram că doamna nu putea să îmi vadă lacrimile sub picăturile de ploaie care îmi cădeau pe față. Plânsul acesta, neconvingător, mai degrabă de complezență, îmi întrista și mai mult sufletul. Viața este nesuferită.

Absurda beție

 Din nimic, așa cum Universul pare ivit. Turbionul intern se iscă din nimic, fără preaviz, la început, doar ca o insignifiantă pală, ca o insinuare nevinovată și abia perceptibilă, transformându-se, apoi, în vârtejul moderat care, tăindu-mi răsuflarea, mi se răzvrătește în stomac, ridicându-mi cutia toracică și accelerându-mi pulsul. Adrenalină. Desigur, cu moderație, îmi risc viața, punându-mi-o în palmele vreunei ființe, doar pentru a-mi crea emoțiile acestea ebriante, intense și persistente. Nu mă mai satur de senzația de risc mortal și de sfidare a pericolului letal, așa încât, sfâșiat de nerăbdare, îmi distrug echilibrul și mă predau tornadei de mursecânde tribulații, cu voluptate, ca și când în beție crâncenă mă afund. Și iar, și iar, până ce apun.