Mă gândeam că viața este nesuferită și că nici cele mai mărunte dorințe ale mele nu pot fi realizate ușor, fără să nu apară persoane care să încerce să mă obstrucționeze și să mă împiedice să le realizez.
Dădeam un examen "aranjat" și profesorul, un ins tânăr, încă, cu un costum șifonat și părul rar, pieptănat cu cărare pe dreapta, tocmai îi punea o întrebare încuietoare unuia dintre studenți. Un murmur de stupefacție străbătu mulțimea pestriță, iar eu înțelesei instantaneu că fuseserăm atrași în cursă și că urma să nu mai luăm examenul acesta important, de sfârșit de studii, imposibil de reluat, așa încât mă întorsei cu spatele spre catedra improvizată în mijlocul orașului și mă îndepărtai, gândindu-mă că eu am deja câteva examene precum acesta deja absolvite.
Ovidiu îmbătrânise. Urât, cred eu acum, după evenimentul inexplicabil și absurd. Semăna cu celălalt Ovidiu. Cu muzicantul afon, care cânta pe la nunți oltenești un repertoriu bănățean, cu cuvinte pocite, din care nu înțelegea nimeni nimic. Era mai înalt și avea părul albit, ridicat - perie scurtă - în cap. Mă privea dușmănos și mă apelă, cu voce tare, făcând mulțimea mare de oameni să ne privească interesată.
- Tu ai rămas tot un lăudăros și un tip antipatic, îmi strigă el. Te dai interesant, taci cu aroganță, dar ești lipsit de valoare și nu ai nici jumătate din mintea cu care te lauzi. Nu ai copii și ai trăit degeaba pe lume, nu pentru că nu ai vrut să ai, așa cum spui peste tot, ci pentru că nu poți să ai. Ești doar un disfuncțional. O anomalie. Un eșec biologic.
Se apropia de mine, în timp ce îmi striga lucrurile astea și icnea în râs, în timp ce părea că făcea tot posibilul să mă provoace, iar eu, deși trecut de cincizeci și cinci de ani, știam că, pentru a-mi păstra statutul social și respectul comunității nu aveam voie să nu ripostez exact cum se așteptau cu toții.
Rostii doar o întrebare scurtă, printre dinții încleștați - "Ce dracu' zici, mă, tu acolo?" - și mă repezii spre el, împingându-l și lovindu-l, concomitent, cu pumnii și picioarele...
Apoi, mă trezii pe străduța strâmtă a unui orășel german, împreună cu o doamnă pe care o ajutam să își care niște scaune de lemn de pe trotuarul îngust în apartamentul de la parterul unui imobil vechi.
- Meine liebe Dame, îmi pare atât de rău că trec prin astfel de absurde experiențe! Unul dintre cei mai buni prieteni din tinerețe, om care m-a ajutat atât de mult și care mi-a arătat atâta respect... De ce, oare?
Cerul gri, abia vizibil printre clădirile înalte, prea apropiate, cernea picături dese, mici și reci, peste noi, iar eu plângeam și mă bucuram că doamna nu putea să îmi vadă lacrimile sub picăturile de ploaie care îmi cădeau pe față. Plânsul acesta, neconvingător, mai degrabă de complezență, îmi întrista și mai mult sufletul. Viața este nesuferită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu