Schimbare (timp de citire: două minute )

Eram, înainte de orice, copleșit de fundalul albastru-închis, negru pe alocuri, care mi se părea de plastic. Toate-mi păreau de plastic împrejurul meu și mă uimea faptul că eram așezat pe jos, în șezut. Pe podea sau pe pământul de sub mine, habar n-am, era o folie neagră, de plastic. Acoperea totul, contopindu-se cu întunericul dens, lucioasă, ca și când ar fi fost unsă cu grăsime topită sau cu un ulei lubrifiant. Pe suprafața neagră-strălucitoare a foliei, exact sub ochii mei, iluminau contrariant membre umane, amestecate cu membre porcine și cu niște aripi și gheare albe, curate, enorme, fără penele și pielea exterioară, galbenă și murdară, specifică ghearelor. Aparținuseră unui struț, probabil. Chiar și "adidașii" suini aveau șoricul curat, alb și păreau numai buni de aruncat în oală.

Îi vedeam zâmbetul hidos, galben-intens, mărginit de roșul țipător al buzelor groase și franjurat de dinții lați, cabalini, murdari. Nu era nicidecum un zâmbet uman, ci, mai degrabă, simțeam bucuria vorace a unui djinn-călău, deprins să-și măsoare măiestria și să-și bucure umorile cu urletele de groază și disperare ale celor pe care-i mutila. 

Nu știu cum, dar știam că, pentru mine, "greul" trecuse și că, orice mi se întâmplase, reușisem să îl "păcălesc" cumva pe nemilosul torționar. Indiferent de ceea ce-mi făcuse, simplul fapt că nu simțeam durere era o victorie nesperată. Apoi, îmi dădui seama că membrele umane din fața mea, de pe folia neagră de plastic unsuros, erau mâinile și picioarele mele. De la coate și de la genunchi, secționate perfect, membrele mele se amestecau cu picioare de porc și cu aripi și gheare de struț...

Din reflex, îmi ridicai mâinile în fața ochilor și, din întunecimea neverosimilă a locului, sub privirile mele, înfloriră, albe și grăsuțe, niște picioare mari de porc, pe care călăul mi le cususe cu o ață groasă, maro, de cioturi. Le simțeam ca pe propriile mele membre și le frecai  unul de celălalt, bucuros că îmi păstrasem funcția tactilă. 

Aveam, totuși, membre și impresia că "scăpasem ieftin" mă făcu să văd partea plină a paharului: fără discuție, aș fi putut să o pățesc mult mai rău. 

Luai seama la noile mele membre și mă amuză faptul că îmi fuseseră "montate" invers, cu copitele în afară, dar acestea îmi păru un detaliu insignifiant. Prin minte îmi trecu că, dacă aș fi exersat îndeajuns, aș fi putut chiar să cânt la chitară...

Călăul se hrănea, parcă, cu mimata mea suferință, căci - intuindu-i eu natura-i - ochii-mi, deja porcini, plângeau cu lacrimi mari și fierbinți...

Deziluzie (timp de citire: prea mult pentru tine. Treci dracului mai departe!)

 Îl priveam cu sentimentul că va încerca să mă înșele cumva. Era înalt și avea părul foarte scurt, fără să fie tuns la zero. Purta un tricou comun, închis la culoare, probabil albastru, și niște pantaloni de piele, care aveau niște stele de metal, în relief, destul de mari și inadecvate, pe lateral, acolo unde ar fi putut fi o vipușcă.

Mă gândesc la cei care vor ajunge să citească acest text și nu-mi pot stăpâni un zâmbet, realizând că procentul actual de imbecilitate este de vreo 75% din populația vorbitoare de limba română, așa încât preconizez, cu enormă indulgență, că doar unul din zece "turiști tembeli" vor avea habar despre ce este și la ce folosește o... vipușcă. Până la urmă, deși simt (și) o urmă de perversă satisfacție, zâmbetul meu este amar.

Vocea lui, abia perceptibil răgușită, părea aceea a unui farsor care încearcă să câștige ceva de la tine. 

- Vino! O să îți fac cunoștință cu doamna Negreanu. O să îți placă de dumneaei. A fost profesoară la Universitate. De fizică sau de chimie, din câte-mi amintesc.

Eram într-o sală enormă de bal și oameni, ale căror fețe abia le puteam desluși, treceau, eleganți, dintr-o parte în alta. El, însă, îmbrăcat în hainele lui de rocker, stătea răsturnat pe o canapea de lângă un perete și fuma. 

- Uite! Dumneaei este doamna Negreanu și dânsa este sora doamnei Negreanu. Sărut mâna, doamnelor! 

- Ooo! Sergiu! Ce mă bucur că te revăd! Chiar mă întrebam când îmi vei face cunoștință cu amicul tău? Dânsul este?

- Doamna Negreanu, știți că, la mine, vorba este vorbă! Acum a venit, acum l-am adus.

- Domnule, nu știți cât de mult vă prețuiesc, mi se adresă direct doamna Negreanu, care era o femeie foarte în vârstă, scundă și cifotică, dar care avea un păr scurt, extrem de negru și de strălucitor. 

- Și eu, domnule, rosti, cu voce la fel de plăcută, sora doamnei Negreanu, o femeie care-i semăna întru totul, fiind doar un pic mai tânără și mai puțin ridată...

Mă îmbrățișară temător și simții cum mă învăluie, tandru, un val de sinceră și puternică simpatie din partea celor două nonagenare. Îmi schimbai, cumpătat, impresia despre Sergiu, rockerul. Nu în sensul că el ar fi putut fi altceva decât un șarlatan insignifiant, de duzină, ci înțelegând, cumva, că pe mine, din motive de pură simpatie și, probabil, ca un exercițiu prin care să își demonstreze că are voință, mă iertase și nu urma să mă "ardă".

Ei bine, verbul acesta, "a arde", cu conotația lui argotică, va fi înțeles de un procent de peste 90% dintre cei care se vor încumeta să citească până aici. Zâmbet amuzat, desigur.

Pornii prin sala de bal, printre oamenii eleganți și discreți, după ce doamna Negreanu și sora ei aidoma îmi făcură, zâmbitoare, cu batista, promițându-mi că ne vom întâlni curând.

Încet-încet, lumina galben-aurie, care poleia totul împrejur, îmi devoală un ponton etajat, la marginea unui lac care, neverosimil, era în mijlocul sălii de bal. Sala enormă se transformase, parcă, într-un orășel-port, așezat pe malul acelui lac limpede și calm.

O fată zveltă, înaltă, îmbrăcată cu o rochie vaporoasă, cu un mic malacov, având o pălărie albă, cu boruri largi, prinsă peste coafura multietajată, sofisticată, plină de cârlionți blonzi și strălucitori, se apropie de mine, vizibil emoționată, și îmi așeză palmele pe piept. Fiind foarte aproape de fața mea putui să îi văd, foarte clar, chipul comun, banal, ușor asimetric, din care se remarcau ochii albaștri-deschis, exoftalmici și aparent înlăcrimați. Mă privea ca pe un idol și mă simțeam foarte jenat de adorația nejustificată, pe care o emana întreaga ei făptură, pentru mine și pentru zeul pe care ea îl crease în mintea ei, ad-hoc, din ceea ce-și imagina că sunt eu. Vibra ca o vioară Stradivarius, mânuită de propriile-i încântătoare visuri și simții cum ființa aceea, sinceră, naivă, total viscerală și extrem de entuziasmată, m-ar fi iubit așa cum nu ar fi putut să o mai facă nimeni, niciodată. Sancta simplicitas!

- Aaa, ai întâlnit-o pe Mălina?! se miră Sergiu, coborând treptele de lemn lustruit, care făceau trecerea dintre etajele pontonului. M-a înnebunit, continuă el volubil și culant, că vrea neapărat să te cunoască. Este că e simpatic, Măli? o întrebă el pe fata roșie de emoție.

- Da. Este foarte drăguț. Ești foarte drăguț. Dă-mi voie să îți mângâi fața!

Nu așteptă încuviințarea mea și își trecu palmele călduțe peste obrajii mei, peste tâmple și peste frunte.  Mă apucă ușor de după ceafă și îmi apropie fața de a ei, până ce buzele noastre se atinseră. Apoi, îmi dădu drumul, depărtându-și puțin fața de a mea și, din nou, se atinse, ușor, cu buzele de ale mele, aplecându-se spre mine, căci era puțin mai înaltă. Nu era un sărut. Ne atingeam doar buzele și gestul acesta intim era plăcut și plin de o firească tandrețe.

Sergiu dispăruse din raza mea vizuală și butaforia se schimbase. Nu mai eram pe ponton, ci sub un măslin bătrân, căruia îi vedeam frunzele și fructele, deasupra noastră, iar soarele stătea să apună, undeva în stânga mea, învăluindu-ne într-o magică lumină galben-roșiatică.

Mălina era sprijinită de copac, iar eu stăteam lângă ea, încercând să nu mă las purtat de val, de instinct, de gâlgâiala mea umorală. Renunțasem demult la carnal și nu aveam nicidecum în plan să schimb această situație, iar fata din fața mea, banală la chip și mult prea pasională, nu avea cum să mă prindă într-un vârtej al iubirii. Știam că, dacă ea nu mă putea întoarce din hotărârea-mi, nimeni nu ar mai putea. Iar ea, era foarte clar, nu avea cum să mă convingă. Eram imun la astfel de pasiuni, în secunda în care luciditatea punea stăpânire pe mine.

- Am să fiu exact cum ți-ai dori, îmi spuse Măli, fără să mă privească. Apoi, își întoarse ochii albaștri și bulbucați spre mine și îmi zâmbi. Avea buze subțiri și gura foarte mică. 

- Câți ani ai? o întrebai, știind că doar aici puteam găsi o cheie a despărțirii nedureroase.

- Douăzeci și opt.

- Ești foarte mică, Mălina.

- Nu sunt mică. Privește! Sunt mai înaltă decât tine, râse ea, apropiindu-și trupul de al meu și atingându-și fața de a mea. Femeile știu să iubească frumos.

- Eu am șaizeci de ani. Sunt bătrân, Mălina, este inutil...

- Bine, dar pari de treizeci și cinci... Cum?!... Cum să ai șaizeci de ani?!... 

Exact în momentul acela, doamna Negreanu și sora ei se apropiară de noi și, zâmbind complice, ne priviră admirativ.

- Mălina, să ai mare grijă de dumnealui. Nu-l dezamăgi!

- Bineînțeles, doamna Negreanu, îngăimă fata, gata să izbucnească în plâns. 

Doamnele se îndepărtară, urcând un deal înspre soarele roșu-orbitor, care apunea grăbit. Două siluete mișcându-se oarecum haotic, așa, cum se țineau de braț, ca un crab pe o plajă sângerie. Din când în când, se întorceau spre noi și își fluturau batistele, cum crabul își ridică cleștele mai mare, cel care a rezistat luptei cu vremurile aprige.

Eu cobor treptele săpate în stâncă, lăsând-o pe fată acolo, lipită de măslinul plin de fructe și de frunze verzi, plângând fără suspine, cu lacrimi mari, gândindu-se, probabil, la un zburător pur, care să aibă dracului toate calitățile pe care iubirea ei, fără precedent, le merita, cu prisosință. 

Lemn de lămâi (2)

Am mai crestat câteva emoții personale în bețișorul acesta fragil de lămâi. Senzația mea, generală, este de profundă tristețe, pentru că acestui copăcel i-a fost, practic, curmată viața din comoditatea asasină cu care omenirea contemporană face toate lucrurile. Oameni, care nu își cunosc propriile limitări și incapacități, acționează impulsiv, pe baza unei gâlgâieli hormonale de-o secundă, ca, apoi, să se trezească cu o complicație, pe care o rezolvă prin abandonare.

Din păcate, lămâiul ucis nu va căpăta nemurire nici după ce eu îl voi transfigura și, trecându-l în regn spiritual, îl voi aduce la o nouă și abstractă viață, fiindcă sunt convins că artifactele mele vor sfârși, abandonate, în praful vremilor viitoare și al uitării.

Dar, sub această umbrelă, cernită, a tristeții, rămâne bucuria de a lucra zglobiu, fără alt țel decât simplul exercițiu al dialogului, pe care îl port bucuros cu un prieten nou, generos și inedit. Îmi face plăcere să migălesc pe o suprafață atât de mică, deși ochii îmi obosesc, căci trecut-au mii de ani de istorie prin luminile lor... 

Nu știu cum va ieși, dar îmi place să modelez lemnul, să-i dau forme noi, deși mie îmi pare că dormeau, latent, în formele lui inițiale, să îl șlefuiesc și să mă bucur de textura lui fină și catifelată.

Mă întreb dacă aș putea procura o bucată mai mare de trunchi de lămâi? Nu pentru că aș fi zămislit vreo idee, ci pur și simplu, anticipând momentul când, poate, venindu-mi vreo idee, aș avea nevoie de o bucată de lemn de mare nădejde.

Este un moment creativ bun pentru mine și mărturisesc că sunt entuziasmat, sculptând acest băț de lămâi. Nu-i puțin lucru! ☺

 

Quasimodo, om, bărbat...

În toamna anului 2012, făcând experiențe pe diferite lemne pentru a le cunoaște și a hotărî dacă pot să îmi fie folositoare la lucrările de mai târziu, am dat peste o "crăcană" mică din lemn de dud și, folosind doar un briceag obișnuit, am început să o "modelez". Fără să mă gândesc la rezultat, tăiam în lemnul dur, încercând să creez suprafețe rotunde, convexe, concave, să subțiez materialul și să îi testez rezistența, să tai în "răspăr" și să văd dacă fibrele i se smulg... 

Fără să îmi dau seama, crăcana mea de dud - cât un lemn de praștie, la început - a căpătat o formă și m-a determinat să îmi imaginez un personaj. Imediat mi l-am conturat în minte și, profitând de crestăturile de până atunci, am realizat o mică lucrare care să semene cu personajul creat mental de mine. 

L-am multiplicat, chiar în aceeași zi, folosind niște crăcane din lemn de prun, găsite în livada unde mă aflam și, după vreo opt ore de sculptat cu briceagul, aveam deja trei figurine, care, deși erau asemănătoare, erau, concomitent, unice, din cauza dimensiunilor diferite, deschiderilor diferite ale crăcanelor, micilor noduri și puncte ale fiecărei lucrări. 

În mintea mea, personajul meu căpătase amploare și în anii care au urmat, până astăzi, i-am creat un univers de povești literare care, coroborate cu zecile de figurine unice și asemănătoare, pe care le-am sculptat de-a lungul intervalului, au devenit un concept artistic complex și extrem de consistent. 

Briceagul cu care am început seria, a fost singura unealtă pe care am folosit-o la crearea celor câteva zeci de figurine și, până pe întâi august, anul acesta (2026), numai el mi-a fost unealtă de sculptură, atunci când am realizat figurine mici, aproape de standard.

Anul acesta, însă, m-am hotărât să scot din anonimat deplin proiectul meu și, pentru că i-am adăugat multe alte dimensiuni și creații artistice subsidiare, am realizat și primul artifact, din lemn de alun, folosindu-mă de un alt cuțit, profesional, de această dată. 

"Quasimodo, om, bărbat" - Qomy, scris sintetic - este numele pe care l-am atribuit personajului meu, fiindcă el a devenit, în timp, o proiecție hiperbolică a personalității mele, așa cum mă percep eu ca "făcător de lumi". 

Nu voi înstrăina micile mele lucrări și nu voi (mai) face publice, deocamdată, aventurile lui Qomy, pentru că încerc, cu ajutorul unui asistent cu inteligență artificială, să "tokenizez" micile sculpturi și să creez un "Univers Qomy" și o amplă epopee legată de personaj.

Vă fac cunoștință cu Qomy prin două figurine mari, create în ultimii ani expres pentru prezentarea fotografică, pentru că figurinele standard sunt mici și detaliile lor nu sunt vizibile în fotografiile pe care le fac eu.

Lemn de lămâi (1)

 De când l-am văzut, am simțit că nu va avea viață vegetală prea lungă, pentru că o cunoșteam pe persoana care-l cumpărase. Ornamental, zglobiu, plin de fructe coapte, galbene și parfumate, deși abia era de câteva palme. După un an, l-am regăsit, mort, lângă tomberonul de gunoi și l-am recuperat, hotărât fiind să îi dau o șansă și, cu prilejul acesta să îl cercetez. 

Nu am o idee clară despre ceea ce voi face cu acest mic lemn de lămâi, însă mă bucur din plin de textura lui neașteptat de catifelată și îngăduitoare. Nu mă așteptam ca lemnul de lămâi să fie atât de solar și exuberant.

Am o minusculă sculptură în lemn de arțar, făcută cu mulți ani în urmă, tot așa, ca un test al acelui lemn alb, moale și maleabil și voi încerca să o combin, într-o lucrare de sine stătătoare, cu acest mic lămâi, recuperat de la gunoi. Să vedem ce va ieși!

Triste amintiri (timp de citire: 4 min 25 sec)

 Mereu i se spusese că arată mai tânăr față de vârsta sa. Contase foarte mult lucrul acesta, atunci când, în urmă cu vreo nouă sute de zile, se hotărâse să accepte provocarea. Nu mai era chiar în formă și articulațiile îi erau cam anchilozate, dar își luase cele patru luni de "gândire" tocmai ca să se antreneze și să ajungă, să arate și să se simtă optim, din punct de vedere fizic.

Peretele de oglindă al camerei de închisoare îi reflecta, cinic, un om slab, costeliv, cu părul alb și rar, care-și trăda cei aproape cincizeci și trei de ani pe care-i împlinise în mai. Slăbise enorm și lipsa vitaminelor îl îmbătrânise brusc, surpându-i parcă făptura semeață și ornamentală până mai ieri.

Era deja a douăzeci și una zi în care nu primea donații. Micul lift din perete ar fi trebuit să vină cu hrană, fix la douăsprezece, dacă urmăritorii ar fi donat. Nu venise nici astăzi, așa cum nu mai venise de exact trei săptămâni. Apă. Hidratarea era importantă. Foamea, însă, ca o arsură în trupu-i decrepit, îi murseca speranța și îi distrugea echilibrul,... concentrarea,... căci trebuia, permanent, să facă eforturi de voință, supraomenești, ca să nu cedeze. 

Atunci când i se pusese contractul pe masă și văzuse clauza care reglementa revocarea contractului, hotărâse că nu avea s-o activeze. Ar fi avut de plătit penalități în jur de două sute de mii de euro și... nu deținea astfel de sume. Se considera un ratat și știa, fără să aibă tăria s-o spună, că "șmecheria" asta, în care se băgase benevol, era "ultimul tren" al vieții sale, ultima mișcare care i-ar fi putut furniza o ieșire din scenă nu numai decentă, dar chiar strălucitoare și flamboaiantă. Credea, ca un naiv fără antidot, că merită un astfel de epilog. 

Îi veni în minte ideea că erau mulți oameni care nu înțelegeau denotația verbului "a flamba". Întâlnise câțiva care, atunci când vreun corp aflat în echilibru precar se clătina, spuneau că acel corp "flambează"... O prostie! Două prostii, de fapt!... De ce, oare, se gândise la treaba asta?! Era obosit și, cu gesturi mecanice și vădită silă, bău câteva înghițituri de apă. Uitase să înghită. Îl dureau țesuturile fine ale gâtului, la trecerea apei...

Oamenii tineri, care îi propuseseră afacerea, păreau ușor retardați. O fată cu pielea brună, dinți albi și gingii vinete vorbea strident și îi explica termenii contractuali, pe îndelete, în timp ce băieții, imberbi, pensați și machiați, completau cu mici explicații lapidare obligațiile și drepturile pe care le avea.

Era vorba despre un "show live 24/7", în care el urma să fie protagonistul și să fie plasat într-un studio, sub forma unei celule de închisoare, unde, filmat în continuu, trebuia să facă tot posibilul pentru a atrage donații de la urmăritori. Dacă sumele donate ar fi ajuns la un milion de euro, indiferent de durata în care s-ar fi strâns suma, atunci el și-ar fi încheiat contractul și ar fi plecat cu... fix două milioane de euro în conturi, nemai având vreo obligație față de firma care producea acest "show"... 

Îi întrebase de ce îl aleseseră pe el dintre atâția candidați? Fata îi răspunse că el avea "skiluri artistice" și că se plia cel mai bine pe cerințele profilului candidatului ideal.

Îi lăsară un timp de gândire rezonabil (patru luni) și îl îndrumară în demersurile de a-și pune în ordine treburile administrative.

Începuse filmarea și transmisiunea în direct într-o sâmbătă seara și văzuse cum numărul de urmăritori crescuse nesperat, în câteva săptămâni. Nu primea donații foarte multe, dar avea suficient cât să supraviețuiască. Apoi, în lunile care urmară, deși apelă la toate talentele lui, observă că rata de creștere a cuantumului donațiilor era nulă. Chiar dacă numărul donatorilor crescuse o perioadă, suma totală stagnase, fiindcă abonații și urmăritorii donau sume individuale mai mici.

Un milion de euro, ca țintă finală, îi păru o sumă imposibil de realizat. Avea deja, după un an de transmisie, în jur de un milion de abonați ai canalului, dar sumele scăzuseră dramatic și, orice făcea el în fața camerelor de dincolo de peretele-oglindă, părea că nu poate atrage donatori. 

Chiar și discuțiile și comentariile urmăritotilor despre el și despre povestea lui se comutaseră, acum, de la cele în care subiect era timpul în care va strânge suma de bani, la cele în care oamenii încercau să anticipeze momentul renunțării și capitulării lui, din pricina lipsei de donații, de foame, de disperare, de boală...

Avea acces la internet, fără restricții, trei ore pe zi, indiferent când dorea. Avea o cameră foto-video profesională și un editor de imagine performant, instalat pe computer. Avea chitara și un program de înregistrare-editare muzicală, avea un set mare de cuțite de sculptură, dălți și lemn, la cerere, care-i venea cu liftul de hrană. Avea toate instrumentele și condițiile tehnice ca să cânte, să scrie, să sculpteze mici obiecte din lemn și să facă mai mici sau mai mari filme, despre orice subiect dorea. Nu conta. Oamenii nu păreau interesați decât de modul accelerat în care trupul lui avea să cedeze din pricina lipsei de hrană. Nu furniza subiecte de interes, ci eșecul lui, previzibil, era singurul subiect de interes.

Nu îi răspundeau la comentarii și nu aveau reacții la nimic din ce oferea el, deja cu disperare, însă purtau lungi discuții, între ei, despre ei și problemele lor, despre lume și inadvertențele ei... El devenise un pretext pentru întâlnirile lor și o ciudățenie insignifiantă, pe care o ignorau bucuroși.

Poate că, inspirat de inexorabilul epilog al acestei povești, chiar dator vândut, vei sparge oglinda și vei evada. 

Curgere (timp de citire: 2 minute)

Eram cu toții blocați pe vârful scobit al unui deal. Potopul ridicase apele și noi rămăseserăm izolați pe vârful prăvălit al acelui deal, ca pe o faleză de humă albastră, dură, abrazivă. Cerul întunecat se împreuna, la orizonturi, cu apele galbene, mâloase, care curgeau, cu vuiet, împinse de forțe enorme, de neînțeles. 

Nu vorbeam cu oamenii. Deși îi recunoșteam pe câțiva, cei mai mulți oameni păreau niște umbre, fără fețe, îmbrăcați în haine de culori sumbre, cu glugi care le deformau trupurile părelnic blurate. Le simțeam groaza și deznădejdea. Căutau înțelesuri și semnificații absconse în potopul care ne urgisise și își legau speranțele absurde de vorbele fiecărei alte umbre cu forme umane, care îndrăznea să spună ceva, să urle cuvinte.

Mă uitam în zare și nu vedeam, nici eu, vreo scăpare. Dealul de humă albastră se surpă, undeva, la câteva zeci de metri de noi, târând în mâloasele ape un grup de femei. Țipete scurte, disperate, abia răzbătând prin mugetul de animal grăbit și înfometat al puhoiului galben. Dispărură, submerse, în câteva secunde, de parcă nu ar fi fost și o fetiță, rămasă, ca prin minune, pe malul rupt, întindea, rău-prevestitor, mâinile spre locul unde maică-sa fusese înghițită de monstrul galben și vijelios.

Mircea, un vechi prieten din copilărie, se apropie de mine, recunoscându-mă. 

- Nu scăpăm. Îi găsii pe Sucă și pe Mitică și ziserăm să ne facem plută. Vii și tu? Hai, că aici ești ca și mort. 

Mă gândeam, în continuare, la femeile acelea. Femeile nu aveau nicio șansă, dacă puhoiul nu se oprea. Poate, câțiva bărbați ar fi ajuns... undeva, la un loc mai sigur, dar femeile și copiii... 

Mircea vorbea lângă mine încă, atunci când țâșnii de lângă el, în fugă și sării în vâltoarea galbenă.

- Stai! Nu așa!..., îl auzii strigând și îi văzui, cu coada ochiului, pe bărbații care se strânseseră în preajma lui și care mă priveau cu speranță, cum, ca și când în ei s-ar fi declanșat un gregar reflex de turmă, țâșniră, la o milidecundă în urma mea, spre undele galbene și turbate. 

Impactul cu apa nu fu pe atâta de violent precum mă așteptam. În timp ce eram încă sub apa călduță, simții mâini care mă apucară strâns de brațe, de glezne, de haine... Apucai și eu, cu disperare, membre străine și capul îmi ieși la suprafață. Plutim rapid spre... nu știm unde, ca o insulă formată din trupuri legate strâns între ele, iar, în urma noastră, dealul se dizolvă și copiii sunt înghițiți de apă. 

Limită (timp de citire: 3 minute și 33 de secunde)

 Simțeam că e ceva diferit în comportamentul dumnealor. De obicei, erau foarte afectuoși cu mine și păreau foarte atenți la sensibilitățile mele. Dumneaei, mică, învăluită într-un soi de serenitate moale, albă și pufoasă, ca un nor, cu mâini mici, terapeutice, cu care mă atingea lapidar, încercând să nu mă inoportuneze, iar dumnealui, sobru și emoționat, incapabil să își ascundă sentimentele de iubire tumultuoasă pentru oameni, pentru natură, pentru soția lui și, mai ales, pentru mine. 

Solemni și distanți ca niciodată, mi-au spus că trebuie să văd modificările pe care le făcuseră în casă. Eu stăteam într-o cameră mică, cu intrare separată, pe care văzui, cu stupoare, că o modificaseră. Când? Eu abia ce mă trezisem dintr-unul dintre visele mele de o săptămână, în care crescusem niște pui de găină de aur moale, pufos, până când ei se transformaseră în grifoni domestici și jucăuși, curățind omenirea de hedonism, imbecilitate, violență... 

Ieșii, apoi, în stradă și, din pâcla urbană, plină de betoane și mașini mari, huruinde și poluânde, îmi răsări în față o clădire rustică, cu stâlpi de lemn brut care sprijineau o prispă pietruită, imensă - bușteni colosali, scurți, contorsionați fantastic, foarte groși, curățiți de coajă și lăcuiți. Acoperișul jos al casei era din șindrila modelată și ușa mare, rotundă, ca a unei căsuțe de hobbit, cu un geam verde, semi-opac, gros și nefinisat, se deschise, rostogolindu-se, surprinzător, înlăuntrul peretelui format din bușteni și piatră paralelioipedică, neregulată, lăsându-mă să pătrund dincolo de ea. 

Ajunsei pe o nouă terasă, interioară, enormă și înaintai până la marginea ei. Neverosimila panoramă, cu terenuri enorme de fotbal, cu verdele-gălbui șatirat al gazonului interminabil. În partea dreaptă, dispuse oblic, unul lângă celălalt, erau câteva zeci de bazine de înot. Unele nu erau finisate și nici cele terminate nu aveau apă. Undeva, la orizont, niște dealuri care, atunci când priveai casa din exteriorul ei,... nu existau. Alt tărâm, probabil, dar eu sunt obișnuit cu trecerile acestea dintr-un plan într-altul și nu mă mirai.

Alături de mine, pe terasa interioară, pavată cu marmură maronie, se opriseră niște bărbați cărunți și pricepui, ca și când ar fi depins de voința mea și aș fi hotărât instantaneu, că cel apropiat, din dreapta mea, ușor în spate, era președintele clubului. De pe terasă, coborâi pe un prim nivel al curții și văzui, în laterala casei, un tăpșan enorm, căptușit cu același gazon verde-gălbui, pe care zeci de tineri și copii se antrenau. Fotbaliști. Pasau mingile de la unul la celălalt și simții nevoia intempestivă să "mângâi" o minge cu piciorul, să o ating și să o lovesc, cum făceam în tinerețe.

De fapt, știui, hotărând din nou singur și primind, concomitent, acceptul tacit al președintelui, că urma să fiu fotbalist. Probabil, nici nu putusem să fiu altceva decât un genial fotbalist, care nu mai jucase fotbal de prea mult timp. Am șaizeci de ani, dar știu că, doar după o scurtă perioadă de antrenament, voi fi cel mai competitiv dintre tinerii aceștia.

Cerui o pasă de la cel mai apropiat jucător, iar el lovi mingea atât de prost, încât aceasta nu ajunse la mine. Se fâstâci și chipul lui șters oglindi teama și rușinea pe care, probabil, atitudinea mea profesionistă le impunea.

O minge ajunse la mine, pasată de un alt jucător, iar eu încercai să o strunesc. O preluai cu stângul și mi-o pasai singur spre dreptul, apoi, încercai să o conduc în ușoară alergare, dar o scăpai din control și nu reușii să mă redresez, din pricina corpului meu supraponderal. Pierdui mingea și căutai cu privirea un alt coechipier care să-mi paseze. 

Primii o a doua pasă și fundașul care mă marca mă incomodă vizibil, atunci când făcui preluarea. Mingea îmi scăpă, din nou, de sub control și se rostogoli pe terenul inferior, convingându-mă că nu sunt, încă, pregătit fizic pentru un meci. Trecuseră, totuși, doispezece ani de când nu mai jucasem... Dar știui că în doar trei luni voi atinge vârful de formă fizică și îmi voi face treaba. 

Președintele, îmbrăcat într-un costum indigo cu dungi albe, abia vizibile, cu părul lui alb, rar, dat pe spate, cu alura sa aristocratică și demnă, zâmbea satisfăcut de pe terasa interioară  a casei care se dovedise a fi, în fapt, un portal. Ajunsesem în tinerețea mea sportivă, fotbalistică, intrând în această dimensiune, urmând să dezgrop acest neprețuit talant al meu și să-l risipesc cu mult entuziasm. Fotbalist. Cine ar fi crezut?!

Mixtură (timp de citire: 2 minute și 36 de secunde)

 - A plouat o țâră și ne-a inundat. 

- Păi, nu intră apa în casă?

- Stai să vezi!... 

Eram deja la intersecție și un râu galben, format din viitură, luase locul străzii asfaltate și te speria cu viteza cu care se scurgea spre calea ferată. Eram pe partea cealaltă a străzii transformate în râu mâlos și casa noastră mică, situată pe un teren aflat sub nivelul străzii cu vreo jumătate de metru, părea inundată până la ferestre.

Îmi luai telefonul în dinți și îmi ridicai micul geamantan pe role deasupra capului și trecui pe trotuarul din fața porții deschise prin apa ce crescuse cam până la brâu. Culmea, nu simțeam răceala apei, ca și când nu m-ar fi atins. 

- Nu mai veneați, mă? ne luă mama la rost, de pe aleea care ducea de la poartă la ușa casei. Nu vedeți că plouă? 

- Fusărăm să-l luăm pe frate-miu de la pușcărie.

- Bine, mamă! Hai în casă!

Mă uimi faptul că, deși apa de pe stradă era înaltă de peste un metru și curgea, vuind, galbenă și mocirloasă, pe lângă gardul de lemn, ea nu pătrundea în curte, chiar dacă poarta era larg deschisă. Mă gândeam că există "efectul Moise" și că cine știe ce energii împiedică apa să intre în curte. 

                                                        ***

- Sunt mulți, nu știu cum și de ce s-au strâns aici. Intră! Ăștia prevestesc boală...

- Dar aici nu era baltă... Cum de s-a format lacul acesta?

- Nu știu. Acum vreo săptămână, ne-am trezit cu balta asta plină de șerpi. Vezi câte specii sunt? Apa e cristal de limpede și nu-i deloc adâncă. 

- Stai! Nu intra, să nu te muște! 

- A, da' nu mușcă. Se încolăcesc între ei, da' fug când intri în apa pân' la gleznă, de zici că eu sunt aia otrăvitoare, nu ei.

Și Ada intră cu tălpile goale în apa mică și limpede, unde se zvârcoleau mii de șerpi de toate formele și mărimile. Îmi atrăgeau atenția cei din stânga ei, foarte activi, negri pe spate și albi sau galbeni foarte deschis pe burți. Se strângeau ghem, câteva sute, și, apoi, se eliberau, țâșnind în toate direcțiile. Și iar o luau de la capăt cu hârjoneala lor. Pe fundul apei, iarba era de un verde crud, electric, aproape fosforescent, iar șerpii, deranjați vizibil de prezența Adei, se retrăgeau din calea ei, ca un banc de pești atacați de prădător, făcând oglinda apei să fiarbă.

Un șarpe lung, cu o glugă sferică, disproporționat de mare, plonja între ceilalți șerpi, undeva, în mijlocul lacului, părând că vrea să îi năucească și să-i omoare cu loviturile lui de buzdugan viu. Era o zi toridă și umiditatea creată de lac îmi devenise insuportabilă. Drumul, tapetat cu grașiță și troscot, până la lacul cu șerpi, era flancat de garduri de lemn dărăpănate de vreme și de tufe de buruieni mari, crescute în partea de jos a gardurilor, așa încât senzația de claustrofobie mă copleși. Simțeam cum canicula stoarce aburi înecăcioși din plante, din pământ, din apa bălții și chiar din mine și din șerpii colcăitori...

- Pe ăla verde vreau să-l omori. Îmi pare periculos și mi-e frică de el. 

Ploaie (timp de citire: 2 minute și 27 secunde)

 Mă gândeam că viața este nesuferită și că nici cele mai mărunte dorințe ale mele nu pot fi realizate ușor, fără să nu apară persoane care să încerce să mă obstrucționeze și să mă împiedice să le realizez. 

Dădeam un examen "aranjat" și profesorul, un ins tânăr, încă, cu un costum șifonat și părul rar, pieptănat cu cărare pe dreapta, tocmai îi punea o întrebare încuietoare unuia dintre studenți. Un murmur de stupefacție străbătu mulțimea pestriță, iar eu înțelesei instantaneu că fuseserăm atrași în cursă și că urma să nu mai luăm examenul acesta important, de sfârșit de studii, imposibil de reluat, așa încât mă întorsei cu spatele spre catedra improvizată în mijlocul orașului și mă îndepărtai, gândindu-mă că eu am deja câteva examene precum acesta deja absolvite.

Ovidiu îmbătrânise. Urât, cred eu acum, după evenimentul inexplicabil și absurd. Semăna cu celălalt Ovidiu. Cu muzicantul afon, care cânta pe la nunți oltenești un repertoriu bănățean, cu cuvinte pocite, din care nu înțelegea nimeni nimic. Era mai înalt și avea părul albit, ridicat - perie scurtă - în cap. Mă privea dușmănos și mă apelă, cu voce tare, făcând mulțimea mare de oameni să ne privească interesată.

- Tu ai rămas tot un lăudăros și un tip antipatic, îmi strigă el. Te dai interesant, taci cu aroganță, dar ești lipsit de valoare și nu ai nici jumătate din mintea cu care te lauzi. Nu ai copii și ai trăit degeaba pe lume, nu pentru că nu ai vrut să ai, așa cum spui peste tot, ci pentru că nu poți să ai. Ești doar un disfuncțional. O anomalie. Un eșec biologic. 

Se apropia de mine, în timp ce îmi striga lucrurile astea și icnea în râs, în timp ce părea că făcea tot posibilul să mă provoace, iar eu, deși trecut de cincizeci și cinci de ani, știam că, pentru a-mi păstra statutul social și respectul comunității nu aveam voie să nu ripostez exact cum se așteptau cu toții. 

Rostii doar o întrebare scurtă, printre dinții încleștați - "Ce dracu' zici, mă, tu acolo?" - și mă repezii spre el, împingându-l și lovindu-l, concomitent, cu pumnii și picioarele...

Apoi, mă trezii pe străduța strâmtă a unui orășel german, împreună cu o doamnă pe care o ajutam să își care niște scaune de lemn de pe trotuarul îngust în apartamentul de la parterul unui imobil vechi.

- Meine liebe Dame, îmi pare atât de rău că trec prin astfel de absurde experiențe! Unul dintre cei mai buni prieteni din tinerețe, om care m-a ajutat atât de mult și care mi-a arătat atâta respect... De ce, oare? 

Cerul gri, abia vizibil printre clădirile înalte, prea apropiate, cernea picături dese, mici și reci, peste noi, iar eu plângeam și mă bucuram că doamna nu putea să îmi vadă lacrimile sub picăturile de ploaie care îmi cădeau pe față. Plânsul acesta, neconvingător, mai degrabă de complezență, îmi întrista și mai mult sufletul. Viața este nesuferită.

Absurda beție

 Din nimic, așa cum Universul pare ivit. Turbionul intern se iscă din nimic, fără preaviz, la început, doar ca o insignifiantă pală, ca o insinuare nevinovată și abia perceptibilă, transformându-se, apoi, în vârtejul moderat care, tăindu-mi răsuflarea, mi se răzvrătește în stomac, ridicându-mi cutia toracică și accelerându-mi pulsul. Adrenalină. Desigur, cu moderație, îmi risc viața, punându-mi-o în palmele vreunei ființe, doar pentru a-mi crea emoțiile acestea ebriante, intense și persistente. Nu mă mai satur de senzația de risc mortal și de sfidare a pericolului letal, așa încât, sfâșiat de nerăbdare, îmi distrug echilibrul și mă predau tornadei de mursecânde tribulații, cu voluptate, ca și când în beție crâncenă mă afund. Și iar, și iar, până ce apun.

Călătorie - reverberații

 (Timp de citire: 3 minute și 3 secunde)

Starea de catharsis mă îmbrățișează ca un fluid violet și glandele mele lacrimale se contractă instantaneu... Arcul subțire, întins până sub Luna enormă, roșcată și galopul nebun al cailor mei albi, sălbatici, strălucitori, transparenți uneori... Amfora trupului meu, căzând, ca plumbul, în teluricul indefinit al uitării de sine și aripa internă, zbătândă și transucidă, ridicându-mi entuziasmele în sfere eterice, ebriante, beatificante... Lacrimi purificatoare și vârtejul de fenomenală eliberare din chingile palpabile ale evidenței mincinoase și absurde ale acestei neverosimile alcătuiri de praf de stele căreia îi zic, pripit, carne...

Vagonul de tren nu este unul convențional. Banchetele din fața mea, despărțite de un spațiu generos de locurile unde, pe banchete maronii, suntem așezați eu și coechipierii mei, sunt albastre și sunt înconjurate de multe și sofisticate sisteme de susținere și ghidaj, confecționate din țevile acelea rotunde de oțel inoxidabil (edelstahl/germană). Spațiu este generos și, deși nu văd nimic în afara trenului, ușile retractabile sunt de câteva ori mai mari decât cele dintr-un vagon de tren standard și au geamuri mari, prin care lumina solară intră abundent și, contopindu-se cu puternica lumină a neoanelor interioare, dezvăluie orice amănunt al vagonului. Culoarea gălbuie a plăcilor laminate care podesc acest habitaclu este în perfectă armonie cu cromatica albă, plasticată, a pereților concavi, probabil hexagonali, ai vagonului. 

Miroase a metal ars, a plastic și a substanțe de igienizare, dar nu poposesc prea mult timp asupra senzațiilor mele căci gândul pregnant al unei vieți personale mereu complicate de factori externi, imprevizibili, toxici și asasini, pune vremelnică stăpânire pe mine. "De ce, oare, tot ceea ce e în preajmă-mi caută să mă ucidă?", mă întreb. 

Nu am timp de introspecții și analize, căci un câmp electric se creează, din nimic, deasupra banchetelor albastre, goale până atunci, și, perfect aliniați, pe ele se materializează patru luptători asiatici, îmbrăcați la fel, cu costume negre, cămăși albe, cravate negre, purtând ochelari a la "Agent Smith" din "Matrix" și, cu strigăte de luptă caracteristice filmelor cu Yakuza, se reped asupra noastră, cu intenția clară de a ne ucide. Cuțite, satâre, stilete, mici săbii strălucesc în lumina perfectă din vagon.

Sunt în prima banchetă maro și nu-mi văd coechipierii, însă știu că nu e vorba de un joc și mă reped asupra celor patru profesioniști ai crimei, hotărât și, desigur, plin de adrenalină. Nu am alte arme, afară de niște mănuși, impenetrabile și extrem de dure, de kevlar. Lovesc atât de puternic în corpurile adversarilor mei încât mă uimește până și pe mine forța mea. În câteva secunde, trupurile lor contorsionate sunt pe podeaua galben-laminată și, instantaneu, câmpul electric teleportor îi face să dispară, cu arsenalul lor cu tot.

"De ce nu am și eu o viață simplă?", mă întreb lăcrimând, privind pierdut în lumina caldă ce intră lacomă pe ferestrele mari ale vagonului de tren. Nu îmi pasă cum arată coechipierii mei. Îi știu acolo și știu că, întocmai ca mie, nu le pasă deloc de moarte sau de mine și se întreabă și ei dacă lumina caldă, mângâietoare, de afară este un argument suficient. 

Apoi, pe banchetele albastre, sunt teleportate, în norul electric ivit din nimic, niște făpturi făcute din oase albe, sfărâmicioase, care nici măcar nu apucă să pășească în spațiul median, de luptă, al vagonului și cad, împrăștiindu-se ca niște construcții lego din mii de piese albe, sub crâncenele noastre lovituri de pumni...

În timp ce resturile acestea de ființe neverosimile dispar în câmpul electric teleportor, gânduri retorice și lumina atât de plăcută se împletesc din nou. "Unde mă duc, oare? Unde merge trenul acesta? Ce voi face când kevlarul mănușilor mele nu va mai fi îndestulător pentru a mă feri de câmpul electric ivit din nimic?" Se pare că nu îmi mai pasă. 

Inadvertență

Se încumetase să coboare din turnul său sumbru, sperând că vremea se mai ameliorase și că măcar unii dintre cei care, înzestrați, ca și el, cu aripi, învățaseră plutirea, însă, de ce n-ar fi recunoscut-o?!, era sceptic și foarte pregătit pentru eșec. Venea în josul pantei, de câteva ori pe an, temându-se că, dacă vreun înzestrat s-ar fi scuturat de ceața minții și s-ar fi trezit pe platourile înalte, ar fi trecut, cum trecuse și el, prin șocul paralizant al ineditei paradigme și, cel mai probabil, ar fi murit, neînțelegând decât chemarea liniștii eterne. 

Desigur, lângă pintenul de cremene, încastrat în abraziva piatră, Oracolul îi prezise, din nou, în termeni cât se poate de simpli și cu un ton egal și neutru, ușor plictisit, că își irosește viața și că îl admiră pentru "manifestul" său împotriva mercantilismului acaparator al lumii... El se întristă, gândindu-se că Oracolul, deși avea toate instrumentele din lume, nu putea să îi priceapă nicidecum genuina aversiune față de propria-i expunere, față de propria-i exhibare și, viciat de ostentația devenită regulă a lumii, îl credea, în fapt, un impostor al modestiei și un farsor al smereniei. 

Făcu cale întoarsă și, dezamăgit mai ales de sine, se zăvorî în turnu-i sumbru și compuse un poem de primăvară, după mulți ani în care poezia îl evitase, considerându-l prea încrâncenat în meschinele exactități ale teoreticei lui regăsiri de sine... 

"...mușchiul fraged mi-a înfipt în tâmple,

Ca un cuțit de muguri și plăpânde flori, 

Fecundul dor de aripi"...

Schmetterling

Drumul, cel care, din înaltul dealului, părea calm și unduios, este aspru și plin de hârtoape, atunci când te încumeți să îi fii tovarăș și peregrin. Și, cu tălpile zgâriate și oboseala în trup, aștepți să îți crească aripi largi, colorate și să te înalți deasupra pietrișului acestui drum sinuos și potrivnic. 

Te așezi, cum trupul catifelat de fluture, între două emoții intense și, ca o prismă a visului, refractezi lumina ta incandescentă, frângând-o în caleidoscopul imaginației tale și oferind-o neantului întruchipat de privirile grăbite ale celor care își zdrobesc tălpile și călcâiul de steiurile tăioase ale drumului mare și vitreg.

Și emoția ta vibratilă, cum aripa stângă, cu desene de foc și jad, trece prin corpul tău resorbit într-un dublu sărut și se reunește cu emoția de-o secundă, cum aripa dreaptă, cu desene de văzduh și corindon, în mirările frugale ale unor ființe care fi-vor însămânțate cu dorul de înalt și de zbor sau, ce risipă!, rămâne-vor captive prafului și pulberii drumului prea lung, îndărătnic și istovitor. 

Pahar

Jungla mi se înfipsese în suflet și ce elefanți zburdalnici îmi curgeau prin vene! Feline letale vânau în plexul meu solar și sternul meu adăpostea nu numai inima mea albastră și înaripată, ci și cârduri incomensurabile de gazele, de antilope gnu, de zebre și de bivoli grei, maiestuoși, letali... 

Ce prăpăd! Iubirea mea târzie a spulberat sălbăticia din chiupul de carne, oase și nervi și m-am trezit cu ogoare galbene, de rapiță, între coaste și în pântece, iar măslinii, crescuți intempestiv la marginea cărării de aur a sufletului meu, au rodit și m-au răcorit, făcându-mă să îmi așez tâmpla pe trunchiurile lor abrazive și contorsionate și să visez în culorile principale, într-o zi și în culorile secundare, în altă zi, fără alb și, mai ales, fără de negru.

Orb, orb, orb. Atâta risipă! Mereu, așezat ca pe o cruce de piatră tăioasă, acest sentiment straniu, insidios, că nu aparțin cărnii și că nu pot fi decât vinul trezit din paharul unui demiurg imbecil. Să rezist câteva secunde!

Noctem bonam

 E noapte și mă îndrept spre gara iluminată cu becuri chioare. Aleea largă, paralelă cu șinele de cale ferată este, la rându-i, străjuită de stâlpi metalici, subțiri, cu becuri slabe, care mă lasă să deslușesc cele trei siluete. Sunt trei bărbați care vin dinspre gară și care fac zarvă și se mișcă haotic. Au arme albe. Primul, cel care m-a și zărit la lumina unui bec, are un cuțit lung pe care îl dosește, inutil, la spate, fiindcă ceilalți doi, cei care nu m-au văzut încă, dintre care unul este abia un adolescent și celălalt un moș, au săbii lungi, scânteinde, atunci când le târăsc ostentativ pe asfalt. Îmi amintesc că am un stilet ornamental, undeva în bagajul voluminos pe care îl car. 

Bărbații sunt destul de aproape de mine, ca să înțeleg, din atitudinea lor, că sunt puși pe fapte sângeroase, așa încăt o iau la fugă, tăind pădurea de la marginea căii ferate. Unul dintre bărbați, cel mijlocan la vârstă, începe și el să alerge. Îi este clar că nu mă poate ajunge, dar pare hotărât să nu se lase, sperând, probabil, să obosesc. 

Pădurea este, paradoxal, însorită, deși, intrasem în ea din noaptea aleii. Îi văd bine pe urmăritorii mei. Sunt trei țâgani. Unul dintre ei este foarte bătrân, mai vârstnic decât crezusem, neverosimil de albit, de decrepit și de agresiv, în același timp. Mi-am scos stiletul din buzunarul lateral al genții mele uriașe de voiaj și îl las pe urmăritorul meu să se apropie. Lovește cu sabia lui lungă, însă este obosit, iar eu îmi folosesc bagajul ca pe un scut. Îl împung în spate cu stiletul și, când se răsucește, de durere, îl mai împung și a doua oară, între coaste. Lama fină pătrunde ușor prin haina de piele neagră și, deodată, se lasă pe vine, ducându-și palma la gât, acolo unde cămașa maronie se pătează de sângele care i se scurge din rană. 

Pun mâna pe micul meu telefon Nokia și formez 911, fără să îmi dau seama că numărul european de urgențe este 112. Evident că nu se aude nimic în receptorul telefonului și, văzând scena, ceilalți doi bărbați o rup la fugă ca să ne ajungă mai repede. 

Adolescentul începe să mă urmărească și îmi este evident că aleargă mult mai rapid decât mine și că mă va prinde. Doar că este înarmat numai cu cuțitul lui lung, iar eu i-am luat sabia celui pe care îl rănisem. El nu știe asta, căci țin sabia lipită de trupu-mi, făcând-o astfel invizibilă. Alergăm și, când e gata să mă prindă, mă întorc cu fața spre el și îi parez lovitura. Scapă cuțitul din mână la impactul cu lama sabiei și, dezarmat, o ia la sănătoasa spre ceilalți doi agresori. 

Spre surprinderea mea, bărbatul pe care-l înjunghiasem nu e mort, ci vine la pas, alături de cel în vârstă, înspre mine. Adolescentul ajunge în dreptul lor și le explică situația, iar moșul, înfuriat peste măsură, se repede spre mine, învârtind, amenințător, sabia pe deasupra capului. Îmi e ușor să parez lovitura lui laterală, slabă, previzibilă și, întorcând lama sabiei mele, să îi vizez degetele. Evident că scapă arma grea din mâini și lama sabiei mele îl atinge între coaste, rănindu-l și pe el.

Am toate cele trei arme ale lor și, deși acum, când scriu, toate momentele trăite de mine par ponderate și controlate, știu clar că, în realitate, doar instinctul de supraviețuire și adrenalina m-au salvat de la o moarte pe cât de absurdă, pe atât de inevitabilă.

Suntem translatați într-un autobuz plin de oameni și bagaje, defect, care staționează, iar eu stau pe un scaun din spate, dreapta, în timp ce agresorii mei, răniți, sunt așezați undeva la mijloc. Vociferează înspre mine, arătându-le celorlalți călători petele de sânge de pe cămășile lor. Le-am aruncat armele albe și nu îi bag în seamă, însă cel cu rănile de stilet, mijlocanul, deși este evident slăbit, se ridică de pe scaunul lui și se repede să mă lovească. Mă ridic și, făcând un pas lateral, pe culoarul de mijloc al autobuzului, îi aplic un cap în față, oprindu-i avântul. Este foarte aproape de mine. Îi simt halena cu miros de ceapă prăjită, iar el le spune tuturor că o să mă lase în pace, fiindcă îmi curge sânge din nas. Sunt consternat. În urmă cu puțin timp, voia să mă spintece, iar acum mă lasă în pace, pentru că, din cauza tensiunii și a spaimei, m-a podidit sângele pe nas!

În timpul acesta, autobuzul de rezervă a sosit și toți călătorii își mută calabalâcurile în el. Am rămas singur în autobuzul defect și sunt intrigat de faptul că nu pot vedea fizionomia vreunui alt călător. Ei sunt acolo, mulți și cu probleme, însă eu nu le-am putut vedea fețele, de parcă ar fi fost blurate.

Bagajul meu mare, albastru și... salvator - scutul meu spartan - este înțepenit sub bancheta autobuzului, care se deteriorează accelerat, sub privirile mele. Reușesc să îl scot de sub banchetă și alerg spre locul unde ar trebui să fie celălalt autobuz. Ocolesc niște clădiri și, ca și când aș fi pe o scară Penrose, ajung, în buclă, la autobuzul defect, pe care tocmai îl abandonasem.

Înțeleg că am pierdut autobuzul și, cu geanta mea enormă în cârcă, merg agale pe străzile asfaltate și pustii ale unui oraș necunoscut și însorit, german în aparență, gândindu-mă că viața mea nu poate fi atât de simplă și insignifiantă, precum simbolistica acestei întâmplări pe care contorul de cuvinte mă "asigură" că absolut nimeni de pe planetă n-o va citi vreodată (niciodată) integral, fiindcă are nu mai puțin de 5100 de caractere și îți ia, minimum, patru minute și treizeci de secunde de viață ca să afli... nimic. 

Alto

 În ochiul uraganului nu este nicidecum liniște. Dimpotrivă. Curajul, precum o doză letală de zeească ambrozie, te face să te arunci, bezmetic, în hăul sinelui tău și, în submersia abisală, să te lovești de cei care, ieșiți din propriile uimiri, aleg pseudo-moartea ta, cea atât de inegală, de frântă și surprinzătoare. Arareori, mai ai puterea să te ridici deasupra acestui iureș enorm și entropic, iar, când aripi lungi și stângace îți cresc, chiar dacă îți supraviețuiești internelor căderi și evadezi dintre amintirile recente și însângerate, ființa ta, schilodită de măsura nedreaptă a ochilor altora, în care te-ai oglindit efemer, poate supraviețui doar într-o caligrafie nouă, pe care încerci să o înveți, dansând în vârtejul ucigaș al uraganului dezlănțuit. Atât de aproape de lumină și atât de încremenit în întunericul haotic și tăios al propriului drum! Degeaba ai aripi lungi, stângace, dacă te temi să le desfaci ca să nu ți le frângă urgia, trăind sterp, cu speranța că veni-va timpul să-ți poți scrie pe văzduh, într-o secundă de calm, o scrisoare prietenească către sinele tău mai tânăr și răzvrătit, în care cuvintele să fie făcute din volte și loopinguri, din zbor și plutire... 

Ieșirea de sub vrajă

Rămăseseră multe ferestre închise, zidite în carnea neagră și solzoasă a necunoașterii de sine și de spirala amețitoare a mirării enorme care îi era univers, dar, odată pătrunsă, raza aceea de foc lumina suficient împrejurul ca să-și dea seama că nu ar mai fi cutezat niciodată să consimtă la o nouă trezire. Somnul peren, letargic, fără vise, ca o noapte totală și veșnică, îl tenta matern și, încet-încet, se pogorî în țărâna unei speranțe moarte și începu să se resoarbă în nevoia tot mai dureroasă de odihnă... Sfârșitul nu-l mai putu atinge, căci nimeni nu și-l mai aminti.

Tăgadă

 Mă plâng de toate aceste nedreptăți unui umăr abraziv al unei stânci vesele, mereu puse pe șotii și mereu dispuse să mă zdrobească, cu toate năzuințele mele. Nici nu mai știu de ce vărs lacrimi grele pe cremenea rece și aspră, fiindcă niciodată nu am primit vreun semn că piatra mă va păsui măcar o dată, măcar de această dată. Plâng într-una, în ultima vreme, iar durerea mea pentru trecutul meu de suferință este enorm amplificată de un mâine crunt, care mi se înfățișează, precum o continuare a unui coșmar în realitatea unei vieți nedrepte, absurde, insuportabile. Pentru mine, cuvintele care conțin litera "z" sunt cele mai frumoase, iar, dintre ele, "groaznic" îmi este cuvântul cel mai drag. 

Vină

 Puntea nu pare să aibă capete și se clatină haotic deasupra hăului căscat monstruos sub ea. Mă țin de cablurile de metal, lustruite de strânsoarea disperată a altor temerari inconștienți, care s-au aventurat să treacă puntea aceasta fără capete. Sunt captivul acestei căi de lemn vechi și de cabluri împletite, din oțel, de mai bine de un an și nu-mi aduc aminte de vreo clipă în care ruliul acesta sălbatic să îmi fi permis să mă relaxez. Mușchii mă dor și nu mai pot privi adâncul fără să simt amintirea mincinoasă - mincinoasă, nota bene! - a zborului. Hăul este ubicuu, căci, oriunde privesc, griuri reci, dense și abrazive, mă scrutează simetric, cu inexorabilă indiferență, de parcă aș fi doar una dintre miliardele de gângănii insignifiante care caută un cap de punte, puțin sol stabil, unde să poată să se odihnească, chinuindu-se să străbată cumva această cărare îngustă și nesigură de lemn-oțel. Ce bine, măcar, că, în ciuda punții fără capete, viața asta de efemeridă are sfârșit!

Castel

  Buștenii de tuia sunt mai grei decât mine și miros a sânge de zeu. Îi decojesc cu grabă și îi urc, cu mare efort, unul peste celălalt, împletindu-i cu senzația liniștitoare a scopului de moment reperat și... accesibil, cel puțin în aparență. Der Schuppen ist fertig. Buștenii sunt bine fixați și intru în căsuța mea de lemn, lăsând pe pragul umed orice dezamăgire. Scara interioară mă duce la subsol, undeva în pântecul stâncii de alabastru. Aici cresc ghiocei șatirați și brândușe, iar soarele este abia cât inima unui Ent obosit. Eu respir încă și efortul îmi întețește teama că nu am să pot coborî, până la ultimul etaj, serpentina amețitoare a scării, din două în două trepte, întocmai cum aș vâna un leu de smarald cu un arc de argint. Litere, strălucind intermitent, luminează și ele următorul nivel din adâncuri. Apoi, undeva, într-o nișă, un alt soare abia încălzind frigul unei eternități trăite fără entuziasm, din pură inerție. Și același adânc și aceeași lumină a literelor prinse în scurte clișee verbale, în rutine și în mănunchiuri inutile de explicații. Nu sunt dezamăgit, căci nu mai am naivități și dezamăgirile le-am lăsat pe pragul căsuței de lemn de tuia, așa încât, oriunde mă voi opri, voi face un chef cu femei de vârsta mea, care să nu mă mai dorească și care să mă privească ca pe un om de zăpadă în plină vară. Să cântăm un cântec vechi și arhicunoscut și să râdem, amintindu-ne că următorul popas ar putea fi chiar ultimul nivel!... Ce dor îmi e de timpul de dinainte de a fi fost!

Șarm

Întotdeauna m-a liniștit curtea casei mele. Cu tălpile goale măsor catifeaua de trifoi scurt, păpădie și pătlagină și energii inextricabile irump în trupu-mi mai puternic acum, când iarna perenă a firii îmi dă târcoale, decât în tinerețea mea cea neverosimilă. În spatele casei, lângă fântâna surpată, se hârjonesc o mulțime de adolescenți. Nu înțeleg ce caută în curtea mea. Odată, prin somn, am auzit un fornăit de cal, chiar lângă fereastra dormitorului meu. Dorm cu fereastra deschisă și întunericul intră în odaia mea, cu toate zgomotele luptei nocturne pentru supraviețuire. Am văzut un cal păscând iarba pe care tălpile mele desculțe o iubesc și m-am înfuriat. Desigur, sunt violent. Îmi place să îi bat măr pe toți cei care frâng crenguțe din corcoduș, odată cu fructele verzi, acre, necoapte. Adolescenții sunt înalți și ciolănoși, ca niște semne de mirare cu plete castanii. Îl pocnesc pe unul peste cap și o trag de părul lung pe una. Le spun să se ducă dracului de pe tăpșanul meu de smarald mătăsos și îi sucesc mâna unuia dintre tinerii care cred că mi s-ar putea opune. Oasele lor fragile, prost dispuse în corpurile lor asimetrice, sunt incapabile să suporte strânsoarea mâinilor mele și, practic, îi arunc peste gardul de lemn de stejar, întărit ca osul de nenumăratele intemperii. Fug ca niște coșmaruri la trezire, sub ploaia de lovituri pe care o torn, cu metodă, peste ei. Ținându-se de brațul vătămat, unul dintre intrușii aceștia ca niște schelete sinistre îmi spune că el nu vrea să plece, căci... mă simpatizează. Îi mai frig un capac peste ceafă, se împleticește și cade dincolo de poartă. Sunt cu toții strânși grămadă pe marginea cealaltă a străzii, rugându-mă să îi învăț să se lupte. Idioți. Dintotdeauna am vrut să mănânc carne de cal. 

Vis uitat pe marginea unui râu

 Îmi număr respirațiile, secundele, bătăile inimii, pe care nu aș recunoaște-o, dacă aș fi nevoit. Risipa mi-a devenit străină și, cu aripile strânse în jurul acestor cuvinte, venite din bătăile acestei inimi necunoscute, par, mai degrabă, o amintire înfiptă în răspărul firescului, obturându-l, blocându-i crugul uneori. Respirațiile, secundele acestea relative și sistolele-diastolele, care mie îmi par doar absurde sincope ale liniștii perene a tuturor inimilor, își ies din rost și, degrevate de necesitate, se prefac în semne noi, în litere noi, în cuvinte care poartă în conotațiile lor mugurii fragili ai unei limbi noi, fără rost, în care oameni, nefiresc de calmi, zboară lin, ca niște fulgi enormi de zăpadă, așternându-se peste linia curbă a unui orizont efemer, fugitiv, proteic. Doar litere. 

Măr roșu

Te rog să nu te oprești din levitația aceasta atât de entuziasmantă! Un bărbat tânăr, negru, cu părul ca o perucă strălucitoare, cu o geacă maro deschis, zâmbește tembel, privindu-mă. Mă strecor printre bancurile de lucru din secția aceasta de lăcătușerie și mă apropii de el. Îmi rânjește în față, privindu-mă superior, fără să știe că eu nu dau doi bani pe viața mea și că sunt atât de pregătit să mor, încât nicio urmă de respect sau milă nu mai sălășluiește în mine. Aveam puțin peste trei ani și femeia aceea și-a apropiat fața diformă de fețișoara mea și a rostit clar, apăsat, ca și când cuvintele-i erau niște ace lungi, ascuțite, pe care le înfigea, cu enormă satisfacție, în bucata de carne tremurândă care eram: mai bine nu te nășteam, fir-ai al dracului cu sufletul tău, mamă! I-am aruncat, cu boltă, ca să îl prindă, un măr roșu negrului și el și-a întins mâinile căuș și l-a prins. Eram destul de aproape, deja, așa încât l-am lovit cu toată puterea mea zeească în bărbie și oasele mandibulei lui au trosnit fracturate. L-am ridicat cu ușurință, l-am scos din hala mirosindă a uzină și l-am proiectat pe betonul grunjos și țeasta i s-a crăpat, iar sângele a început să se strângă într-o pată din ce în ce mai mare. Levitez peste corpul inert al acestui negru și îmi e rușine că nu sunt zeu. Puterea mea este zeească, dar eu sunt doar un om a cărui față diformă moștenește trăsăturile comune ale unei femei oarecare. Îmi este atât de rușine că nu am deprins deplin limba germană, uitând toate celelalte limbi, ca să pot muri zilnic în această limbă de ardezie și nu îmi vine să cred că, în buzunarul salopetei mele de lucru, am întotdeauna acest măr roșu, perfect, cu care testez reflexele unor muribunzi, în ultimele lor secunde de viață. 

Urme pe nisip

Nu eram Quasimodo. Abia dacă eram un individ întreg, un bărbat comun, cu griji și mici necazuri, cu fericiri minuscule, pe care și le meșterea pedant și de care nu se mai sătura. Și, ca un blestem, a apărut ea. Atât de optimă, încât ființa mască, pe care o purtam peste măreție, s-a îngrozit. Cum? Cum să fi putut iubi, când el, bărbatul comun, nu era decât proiecția de carne și nervi a celui mai sofisticat zbor, a celui mai înaripat gând, a unor alte aspirații și reguli?! Ea, femeia aceea peste care trecuseră anotimpuri aspre, nu era o idee, ci o amforă plină de înmiresmate seve. Era atât de femeie și, concomitent, atât de dumnezee a firescului, încât bietul bărbat cu care-mi acoperisem grandoarea a început să se îndrăgostească. De cuvinte, de conotații, de priviri și, cel mai grav, de printre cuvinte, de necuvinte și de tăceri... Am pus mâna pe securea mea de zeu și, revendicat de înălțimile reci de unde-mi extrag doza zilnică de manie a grandorii, am sfărâmat bărbatul pipernicit care îmi era mască de carne și am curmat îndrăgostirea. Sunt Quasimodo, făcătorul de lumi.

Fără poze

Sunt împresurat de privirile extaziate ale tuturor lucrurilor inutile din camera mea. Desigur, m-am retras în cușca mea toracică și mă prefac a fi indiferent și calm. Din când în când, arunc câte-o privire aspră asupra vreunui obiect și groaza lui ca aș putea să rup zăbrelele, să evadez și să-l distrug într-o secundă, capătă materialitate. Sunt mai bătrân decât toate aceste inutile obiecte. Sunt atât de bătrân și atât de dezbrățișat de inefabila înțelepciune... Am întrebat o femeie dacă m-ar putea iubi și ea m-a privit ca și când aș fi fost un obiect inutil, eșuat într-un colț de alcov.