Mixtură (Timp de citire: 2 minute și 36 de secunde)

 - A plouat o țâră și ne-a inundat. 

- Păi, nu intră apa în casă?

- Stai să vezi!... 

Eram deja la intersecție și un râu galben, format din viitură, luase locul străzii asfaltate și te speria cu viteza cu care se scurgea spre calea ferată. Eram pe partea cealaltă a străzii transformate în râu mâlos și casa noastră mică, situată pe un teren aflat sub nivelul străzii cu vreo jumătate de metru, părea inundată până la ferestre.

Îmi luai telefonul în dinți și îmi ridicai micul geamantan pe role deasupra capului și trecui pe trotuarul din fața porții deschise prin apa ce crescuse cam până la brâu. Culmea, nu simțeam răceala apei, ca și când nu m-ar fi atins. 

- Nu mai veneați, mă? ne luă mama la rost, de pe aleea care ducea de la poartă la ușa casei. Nu vedeți că plouă? 

- Fusărăm să-l luăm pe frate-miu de la pușcărie.

- Bine, mamă! Hai în casă!

Mă uimi faptul că, deși apa de pe stradă era înaltă de peste un metru și curgea, vuind, galbenă și mocirloasă, pe lângă gardul de lemn, ea nu pătrundea în curte, chiar dacă poarta era larg deschisă. Mă gândeam că există "efectul Moise" și că cine știe ce energii împiedică apa să intre în curte. 

                                                        ***

- Sunt mulți, nu știu cum și de ce s-au strâns aici. Intră! Ăștia prevestesc boală...

- Dar aici nu era baltă... Cum de s-a format lacul acesta?

- Nu știu. Acum vreo săptămână, ne-am trezit cu balta asta plină de șerpi. Vezi câte specii sunt? Apa e cristal de limpede și nu-i deloc adâncă. 

- Stai! Nu intra, să nu te muște! 

- A, da' nu mușcă. Se încolăcesc între ei, da' fug când intri în apa pân' la gleznă, de zici că eu sunt aia otrăvitoare, nu ei.

Și Ada intră cu tălpile goale în apa mică și limpede, unde se zvârcoleau mii de șerpi de toate formele și mărimile. Îmi atrăgeau atenția cei din stânga ei, foarte activi, negri pe spate și albi sau galbeni foarte deschis pe burți. Se strângeau ghem, câteva sute, și, apoi, se eliberau, țâșnind în toate direcțiile. Și iar o luau de la capăt cu hârjoneala lor. Pe fundul apei, iarba era de un verde crud, electric, aproape fosforescent, iar șerpii, deranjați vizibil de prezența Adei, se retrăgeau din calea ei, ca un banc de pești atacați de prădător, făcând oglinda apei să fiarbă.

Un șarpe lung, cu o glugă sferică, disproporționat de mare, plonja între ceilalți șerpi, undeva, în mijlocul lacului, părând că vrea să îi năucească și să-i omoare cu loviturile lui de buzdugan viu. Era o zi toridă și umiditatea creată de lac îmi devenise insuportabilă. Drumul, tapetat cu grașiță și troscot, până la lacul cu șerpi, era flancat de garduri de lemn dărăpănate de vreme și de tufe de buruieni mari, crescute în partea de jos a gardurilor, așa încât senzația de claustrofobie mă copleși. Simțeam cum canicula stoarce aburi înecăcioși din plante, din pământ, din apa bălții și chiar din mine și din șerpii colcăitori...

- Pe ăla verde vreau să-l omori. Îmi pare periculos și mi-e frică de el. 

Ploaie (timp de citire: 2 minute și 27 secunde)

 Mă gândeam că viața este nesuferită și că nici cele mai mărunte dorințe ale mele nu pot fi realizate ușor, fără să nu apară persoane care să încerce să mă obstrucționeze și să mă împiedice să le realizez. 

Dădeam un examen "aranjat" și profesorul, un ins tânăr, încă, cu un costum șifonat și părul rar, pieptănat cu cărare pe dreapta, tocmai îi punea o întrebare încuietoare unuia dintre studenți. Un murmur de stupefacție străbătu mulțimea pestriță, iar eu înțelesei instantaneu că fuseserăm atrași în cursă și că urma să nu mai luăm examenul acesta important, de sfârșit de studii, imposibil de reluat, așa încât mă întorsei cu spatele spre catedra improvizată în mijlocul orașului și mă îndepărtai, gândindu-mă că eu am deja câteva examene precum acesta deja absolvite.

Ovidiu îmbătrânise. Urât, cred eu acum, după evenimentul inexplicabil și absurd. Semăna cu celălalt Ovidiu. Cu muzicantul afon, care cânta pe la nunți oltenești un repertoriu bănățean, cu cuvinte pocite, din care nu înțelegea nimeni nimic. Era mai înalt și avea părul albit, ridicat - perie scurtă - în cap. Mă privea dușmănos și mă apelă, cu voce tare, făcând mulțimea mare de oameni să ne privească interesată.

- Tu ai rămas tot un lăudăros și un tip antipatic, îmi strigă el. Te dai interesant, taci cu aroganță, dar ești lipsit de valoare și nu ai nici jumătate din mintea cu care te lauzi. Nu ai copii și ai trăit degeaba pe lume, nu pentru că nu ai vrut să ai, așa cum spui peste tot, ci pentru că nu poți să ai. Ești doar un disfuncțional. O anomalie. Un eșec biologic. 

Se apropia de mine, în timp ce îmi striga lucrurile astea și icnea în râs, în timp ce părea că făcea tot posibilul să mă provoace, iar eu, deși trecut de cincizeci și cinci de ani, știam că, pentru a-mi păstra statutul social și respectul comunității nu aveam voie să nu ripostez exact cum se așteptau cu toții. 

Rostii doar o întrebare scurtă, printre dinții încleștați - "Ce dracu' zici, mă, tu acolo?" - și mă repezii spre el, împingându-l și lovindu-l, concomitent, cu pumnii și picioarele...

Apoi, mă trezii pe străduța strâmtă a unui orășel german, împreună cu o doamnă pe care o ajutam să își care niște scaune de lemn de pe trotuarul îngust în apartamentul de la parterul unui imobil vechi.

- Meine liebe Dame, îmi pare atât de rău că trec prin astfel de absurde experiențe! Unul dintre cei mai buni prieteni din tinerețe, om care m-a ajutat atât de mult și care mi-a arătat atâta respect... De ce, oare? 

Cerul gri, abia vizibil printre clădirile înalte, prea apropiate, cernea picături dese, mici și reci, peste noi, iar eu plângeam și mă bucuram că doamna nu putea să îmi vadă lacrimile sub picăturile de ploaie care îmi cădeau pe față. Plânsul acesta, neconvingător, mai degrabă de complezență, îmi întrista și mai mult sufletul. Viața este nesuferită.

Absurda beție

 Din nimic, așa cum Universul pare ivit. Turbionul intern se iscă din nimic, fără preaviz, la început, doar ca o insignifiantă pală, ca o insinuare nevinovată și abia perceptibilă, transformându-se, apoi, în vârtejul moderat care, tăindu-mi răsuflarea, mi se răzvrătește în stomac, ridicându-mi cutia toracică și accelerându-mi pulsul. Adrenalină. Desigur, cu moderație, îmi risc viața, punându-mi-o în palmele vreunei ființe, doar pentru a-mi crea emoțiile acestea ebriante, intense și persistente. Nu mă mai satur de senzația de risc mortal și de sfidare a pericolului letal, așa încât, sfâșiat de nerăbdare, îmi distrug echilibrul și mă predau tornadei de mursecânde tribulații, cu voluptate, ca și când în beție crâncenă mă afund. Și iar, și iar, până ce apun.

Călătorie - reverberații

 (Timp de citire: 3 minute și 3 secunde)

Starea de catharsis mă îmbrățișează ca un fluid violet și glandele mele lacrimale se contractă instantaneu... Arcul subțire, întins până sub Luna enormă, roșcată și galopul nebun al cailor mei albi, sălbatici, strălucitori, transparenți uneori... Amfora trupului meu, căzând, ca plumbul, în teluricul indefinit al uitării de sine și aripa internă, zbătândă și transucidă, ridicându-mi entuziasmele în sfere eterice, ebriante, beatificante... Lacrimi purificatoare și vârtejul de fenomenală eliberare din chingile palpabile ale evidenței mincinoase și absurde ale acestei neverosimile alcătuiri de praf de stele căreia îi zic, pripit, carne...

Vagonul de tren nu este unul convențional. Banchetele din fața mea, despărțite de un spațiu generos de locurile unde, pe banchete maronii, suntem așezați eu și coechipierii mei, sunt albastre și sunt înconjurate de multe și sofisticate sisteme de susținere și ghidaj, confecționate din țevile acelea rotunde de oțel inoxidabil (edelstahl/germană). Spațiu este generos și, deși nu văd nimic în afara trenului, ușile retractabile sunt de câteva ori mai mari decât cele dintr-un vagon de tren standard și au geamuri mari, prin care lumina solară intră abundent și, contopindu-se cu puternica lumină a neoanelor interioare, dezvăluie orice amănunt al vagonului. Culoarea gălbuie a plăcilor laminate care podesc acest habitaclu este în perfectă armonie cu cromatica albă, plasticată, a pereților concavi, probabil hexagonali, ai vagonului. 

Miroase a metal ars, a plastic și a substanțe de igienizare, dar nu poposesc prea mult timp asupra senzațiilor mele căci gândul pregnant al unei vieți personale mereu complicate de factori externi, imprevizibili, toxici și asasini, pune vremelnică stăpânire pe mine. "De ce, oare, tot ceea ce e în preajmă-mi caută să mă ucidă?", mă întreb. 

Nu am timp de introspecții și analize, căci un câmp electric se creează, din nimic, deasupra banchetelor albastre, goale până atunci, și, perfect aliniați, pe ele se materializează patru luptători asiatici, îmbrăcați la fel, cu costume negre, cămăși albe, cravate negre, purtând ochelari a la "Agent Smith" din "Matrix" și, cu strigăte de luptă caracteristice filmelor cu Yakuza, se reped asupra noastră, cu intenția clară de a ne ucide. Cuțite, satâre, stilete, mici săbii strălucesc în lumina perfectă din vagon.

Sunt în prima banchetă maro și nu-mi văd coechipierii, însă știu că nu e vorba de un joc și mă reped asupra celor patru profesioniști ai crimei, hotărât și, desigur, plin de adrenalină. Nu am alte arme, afară de niște mănuși, impenetrabile și extrem de dure, de kevlar. Lovesc atât de puternic în corpurile adversarilor mei încât mă uimește până și pe mine forța mea. În câteva secunde, trupurile lor contorsionate sunt pe podeaua galben-laminată și, instantaneu, câmpul electric teleportor îi face să dispară, cu arsenalul lor cu tot.

"De ce nu am și eu o viață simplă?", mă întreb lăcrimând, privind pierdut în lumina caldă ce intră lacomă pe ferestrele mari ale vagonului de tren. Nu îmi pasă cum arată coechipierii mei. Îi știu acolo și știu că, întocmai ca mie, nu le pasă deloc de moarte sau de mine și se întreabă și ei dacă lumina caldă, mângâietoare, de afară este un argument suficient. 

Apoi, pe banchetele albastre, sunt teleportate, în norul electric ivit din nimic, niște făpturi făcute din oase albe, sfărâmicioase, care nici măcar nu apucă să pășească în spațiul median, de luptă, al vagonului și cad, împrăștiindu-se ca niște construcții lego din mii de piese albe, sub crâncenele noastre lovituri de pumni...

În timp ce resturile acestea de ființe neverosimile dispar în câmpul electric teleportor, gânduri retorice și lumina atât de plăcută se împletesc din nou. "Unde mă duc, oare? Unde merge trenul acesta? Ce voi face când kevlarul mănușilor mele nu va mai fi îndestulător pentru a mă feri de câmpul electric ivit din nimic?" Se pare că nu îmi mai pasă. 

Inadvertență

Se încumetase să coboare din turnul său sumbru, sperând că vremea se mai ameliorase și că măcar unii dintre cei care, înzestrați, ca și el, cu aripi, învățaseră plutirea, însă, de ce n-ar fi recunoscut-o?!, era sceptic și foarte pregătit pentru eșec. Venea în josul pantei, de câteva ori pe an, temându-se că, dacă vreun înzestrat s-ar fi scuturat de ceața minții și s-ar fi trezit pe platourile înalte, ar fi trecut, cum trecuse și el, prin șocul paralizant al ineditei paradigme și, cel mai probabil, ar fi murit, neînțelegând decât chemarea liniștii eterne. 

Desigur, lângă pintenul de cremene, încastrat în abraziva piatră, Oracolul îi prezise, din nou, în termeni cât se poate de simpli și cu un ton egal și neutru, ușor plictisit, că își irosește viața și că îl admiră pentru "manifestul" său împotriva mercantilismului acaparator al lumii... El se întristă, gândindu-se că Oracolul, deși avea toate instrumentele din lume, nu putea să îi priceapă nicidecum genuina aversiune față de propria-i expunere, față de propria-i exhibare și, viciat de ostentația devenită regulă a lumii, îl credea, în fapt, un impostor al modestiei și un farsor al smereniei. 

Făcu cale întoarsă și, dezamăgit mai ales de sine, se zăvorî în turnu-i sumbru și compuse un poem de primăvară, după mulți ani în care poezia îl evitase, considerându-l prea încrâncenat în meschinele exactități ale teoreticei lui regăsiri de sine... 

"...mușchiul fraged mi-a înfipt în tâmple,

Ca un cuțit de muguri și plăpânde flori, 

Fecundul dor de aripi"...

Schmetterling

Drumul, cel care, din înaltul dealului, părea calm și unduios, este aspru și plin de hârtoape, atunci când te încumeți să îi fii tovarăș și peregrin. Și, cu tălpile zgâriate și oboseala în trup, aștepți să îți crească aripi largi, colorate și să te înalți deasupra pietrișului acestui drum sinuos și potrivnic. 

Te așezi, cum trupul catifelat de fluture, între două emoții intense și, ca o prismă a visului, refractezi lumina ta incandescentă, frângând-o în caleidoscopul imaginației tale și oferind-o neantului întruchipat de privirile grăbite ale celor care își zdrobesc tălpile și călcâiul de steiurile tăioase ale drumului mare și vitreg.

Și emoția ta vibratilă, cum aripa stângă, cu desene de foc și jad, trece prin corpul tău resorbit într-un dublu sărut și se reunește cu emoția de-o secundă, cum aripa dreaptă, cu desene de văzduh și corindon, în mirările frugale ale unor ființe care fi-vor însămânțate cu dorul de înalt și de zbor sau, ce risipă!, rămâne-vor captive prafului și pulberii drumului prea lung, îndărătnic și istovitor. 

Pahar

Jungla mi se înfipsese în suflet și ce elefanți zburdalnici îmi curgeau prin vene! Feline letale vânau în plexul meu solar și sternul meu adăpostea nu numai inima mea albastră și înaripată, ci și cârduri incomensurabile de gazele, de antilope gnu, de zebre și de bivoli grei, maiestuoși, letali... 

Ce prăpăd! Iubirea mea târzie a spulberat sălbăticia din chiupul de carne, oase și nervi și m-am trezit cu ogoare galbene, de rapiță, între coaste și în pântece, iar măslinii, crescuți intempestiv la marginea cărării de aur a sufletului meu, au rodit și m-au răcorit, făcându-mă să îmi așez tâmpla pe trunchiurile lor abrazive și contorsionate și să visez în culorile principale, într-o zi și în culorile secundare, în altă zi, fără alb și, mai ales, fără de negru.

Orb, orb, orb. Atâta risipă! Mereu, așezat ca pe o cruce de piatră tăioasă, acest sentiment straniu, insidios, că nu aparțin cărnii și că nu pot fi decât vinul trezit din paharul unui demiurg imbecil. Să rezist câteva secunde!

Noctem bonam

 E noapte și mă îndrept spre gara iluminată cu becuri chioare. Aleea largă, paralelă cu șinele de cale ferată este, la rându-i, străjuită de stâlpi metalici, subțiri, cu becuri slabe, care mă lasă să deslușesc cele trei siluete. Sunt trei bărbați care vin dinspre gară și care fac zarvă și se mișcă haotic. Au arme albe. Primul, cel care m-a și zărit la lumina unui bec, are un cuțit lung pe care îl dosește, inutil, la spate, fiindcă ceilalți doi, cei care nu m-au văzut încă, dintre care unul este abia un adolescent și celălalt un moș, au săbii lungi, scânteinde, atunci când le târăsc ostentativ pe asfalt. Îmi amintesc că am un stilet ornamental, undeva în bagajul voluminos pe care îl car. 

Bărbații sunt destul de aproape de mine, ca să înțeleg, din atitudinea lor, că sunt puși pe fapte sângeroase, așa încăt o iau la fugă, tăind pădurea de la marginea căii ferate. Unul dintre bărbați, cel mijlocan la vârstă, începe și el să alerge. Îi este clar că nu mă poate ajunge, dar pare hotărât să nu se lase, sperând, probabil, să obosesc. 

Pădurea este, paradoxal, însorită, deși, intrasem în ea din noaptea aleii. Îi văd bine pe urmăritorii mei. Sunt trei țâgani. Unul dintre ei este foarte bătrân, mai vârstnic decât crezusem, neverosimil de albit, de decrepit și de agresiv, în același timp. Mi-am scos stiletul din buzunarul lateral al genții mele uriașe de voiaj și îl las pe urmăritorul meu să se apropie. Lovește cu sabia lui lungă, însă este obosit, iar eu îmi folosesc bagajul ca pe un scut. Îl împung în spate cu stiletul și, când se răsucește, de durere, îl mai împung și a doua oară, între coaste. Lama fină pătrunde ușor prin haina de piele neagră și, deodată, se lasă pe vine, ducându-și palma la gât, acolo unde cămașa maronie se pătează de sângele care i se scurge din rană. 

Pun mâna pe micul meu telefon Nokia și formez 911, fără să îmi dau seama că numărul european de urgențe este 112. Evident că nu se aude nimic în receptorul telefonului și, văzând scena, ceilalți doi bărbați o rup la fugă ca să ne ajungă mai repede. 

Adolescentul începe să mă urmărească și îmi este evident că aleargă mult mai rapid decât mine și că mă va prinde. Doar că este înarmat numai cu cuțitul lui lung, iar eu i-am luat sabia celui pe care îl rănisem. El nu știe asta, căci țin sabia lipită de trupu-mi, făcând-o astfel invizibilă. Alergăm și, când e gata să mă prindă, mă întorc cu fața spre el și îi parez lovitura. Scapă cuțitul din mână la impactul cu lama sabiei și, dezarmat, o ia la sănătoasa spre ceilalți doi agresori. 

Spre surprinderea mea, bărbatul pe care-l înjunghiasem nu e mort, ci vine la pas, alături de cel în vârstă, înspre mine. Adolescentul ajunge în dreptul lor și le explică situația, iar moșul, înfuriat peste măsură, se repede spre mine, învârtind, amenințător, sabia pe deasupra capului. Îmi e ușor să parez lovitura lui laterală, slabă, previzibilă și, întorcând lama sabiei mele, să îi vizez degetele. Evident că scapă arma grea din mâini și lama sabiei mele îl atinge între coaste, rănindu-l și pe el.

Am toate cele trei arme ale lor și, deși acum, când scriu, toate momentele trăite de mine par ponderate și controlate, știu clar că, în realitate, doar instinctul de supraviețuire și adrenalina m-au salvat de la o moarte pe cât de absurdă, pe atât de inevitabilă.

Suntem translatați într-un autobuz plin de oameni și bagaje, defect, care staționează, iar eu stau pe un scaun din spate, dreapta, în timp ce agresorii mei, răniți, sunt așezați undeva la mijloc. Vociferează înspre mine, arătându-le celorlalți călători petele de sânge de pe cămășile lor. Le-am aruncat armele albe și nu îi bag în seamă, însă cel cu rănile de stilet, mijlocanul, deși este evident slăbit, se ridică de pe scaunul lui și se repede să mă lovească. Mă ridic și, făcând un pas lateral, pe culoarul de mijloc al autobuzului, îi aplic un cap în față, oprindu-i avântul. Este foarte aproape de mine. Îi simt halena cu miros de ceapă prăjită, iar el le spune tuturor că o să mă lase în pace, fiindcă îmi curge sânge din nas. Sunt consternat. În urmă cu puțin timp, voia să mă spintece, iar acum mă lasă în pace, pentru că, din cauza tensiunii și a spaimei, m-a podidit sângele pe nas!

În timpul acesta, autobuzul de rezervă a sosit și toți călătorii își mută calabalâcurile în el. Am rămas singur în autobuzul defect și sunt intrigat de faptul că nu pot vedea fizionomia vreunui alt călător. Ei sunt acolo, mulți și cu probleme, însă eu nu le-am putut vedea fețele, de parcă ar fi fost blurate.

Bagajul meu mare, albastru și... salvator - scutul meu spartan - este înțepenit sub bancheta autobuzului, care se deteriorează accelerat, sub privirile mele. Reușesc să îl scot de sub banchetă și alerg spre locul unde ar trebui să fie celălalt autobuz. Ocolesc niște clădiri și, ca și când aș fi pe o scară Penrose, ajung, în buclă, la autobuzul defect, pe care tocmai îl abandonasem.

Înțeleg că am pierdut autobuzul și, cu geanta mea enormă în cârcă, merg agale pe străzile asfaltate și pustii ale unui oraș necunoscut și însorit, german în aparență, gândindu-mă că viața mea nu poate fi atât de simplă și insignifiantă, precum simbolistica acestei întâmplări pe care contorul de cuvinte mă "asigură" că absolut nimeni de pe planetă n-o va citi vreodată (niciodată) integral, fiindcă are nu mai puțin de 5100 de caractere și îți ia, minimum, patru minute și treizeci de secunde de viață ca să afli... nimic. 

Alto

 În ochiul uraganului nu este nicidecum liniște. Dimpotrivă. Curajul, precum o doză letală de zeească ambrozie, te face să te arunci, bezmetic, în hăul sinelui tău și, în submersia abisală, să te lovești de cei care, ieșiți din propriile uimiri, aleg pseudo-moartea ta, cea atât de inegală, de frântă și surprinzătoare. Arareori, mai ai puterea să te ridici deasupra acestui iureș enorm și entropic, iar, când aripi lungi și stângace îți cresc, chiar dacă îți supraviețuiești internelor căderi și evadezi dintre amintirile recente și însângerate, ființa ta, schilodită de măsura nedreaptă a ochilor altora, în care te-ai oglindit efemer, poate supraviețui doar într-o caligrafie nouă, pe care încerci să o înveți, dansând în vârtejul ucigaș al uraganului dezlănțuit. Atât de aproape de lumină și atât de încremenit în întunericul haotic și tăios al propriului drum! Degeaba ai aripi lungi, stângace, dacă te temi să le desfaci ca să nu ți le frângă urgia, trăind sterp, cu speranța că veni-va timpul să-ți poți scrie pe văzduh, într-o secundă de calm, o scrisoare prietenească către sinele tău mai tânăr și răzvrătit, în care cuvintele să fie făcute din volte și loopinguri, din zbor și plutire... 

Ieșirea de sub vrajă

Rămăseseră multe ferestre închise, zidite în carnea neagră și solzoasă a necunoașterii de sine și de spirala amețitoare a mirării enorme care îi era univers, dar, odată pătrunsă, raza aceea de foc lumina suficient împrejurul ca să-și dea seama că nu ar mai fi cutezat niciodată să consimtă la o nouă trezire. Somnul peren, letargic, fără vise, ca o noapte totală și veșnică, îl tenta matern și, încet-încet, se pogorî în țărâna unei speranțe moarte și începu să se resoarbă în nevoia tot mai dureroasă de odihnă... Sfârșitul nu-l mai putu atinge, căci nimeni nu și-l mai aminti.

Tăgadă

 Mă plâng de toate aceste nedreptăți unui umăr abraziv al unei stânci vesele, mereu puse pe șotii și mereu dispuse să mă zdrobească, cu toate năzuințele mele. Nici nu mai știu de ce vărs lacrimi grele pe cremenea rece și aspră, fiindcă niciodată nu am primit vreun semn că piatra mă va păsui măcar o dată, măcar de această dată. Plâng într-una, în ultima vreme, iar durerea mea pentru trecutul meu de suferință este enorm amplificată de un mâine crunt, care mi se înfățișează, precum o continuare a unui coșmar în realitatea unei vieți nedrepte, absurde, insuportabile. Pentru mine, cuvintele care conțin litera "z" sunt cele mai frumoase, iar, dintre ele, "groaznic" îmi este cuvântul cel mai drag. 

Vină

 Puntea nu pare să aibă capete și se clatină haotic deasupra hăului căscat monstruos sub ea. Mă țin de cablurile de metal, lustruite de strânsoarea disperată a altor temerari inconștienți, care s-au aventurat să treacă puntea aceasta fără capete. Sunt captivul acestei căi de lemn vechi și de cabluri împletite, din oțel, de mai bine de un an și nu-mi aduc aminte de vreo clipă în care ruliul acesta sălbatic să îmi fi permis să mă relaxez. Mușchii mă dor și nu mai pot privi adâncul fără să simt amintirea mincinoasă - mincinoasă, nota bene! - a zborului. Hăul este ubicuu, căci, oriunde privesc, griuri reci, dense și abrazive, mă scrutează simetric, cu inexorabilă indiferență, de parcă aș fi doar una dintre miliardele de gângănii insignifiante care caută un cap de punte, puțin sol stabil, unde să poată să se odihnească, chinuindu-se să străbată cumva această cărare îngustă și nesigură de lemn-oțel. Ce bine, măcar, că, în ciuda punții fără capete, viața asta de efemeridă are sfârșit!

Castel

  Buștenii de tuia sunt mai grei decât mine și miros a sânge de zeu. Îi decojesc cu grabă și îi urc, cu mare efort, unul peste celălalt, împletindu-i cu senzația liniștitoare a scopului de moment reperat și... accesibil, cel puțin în aparență. Der Schuppen ist fertig. Buștenii sunt bine fixați și intru în căsuța mea de lemn, lăsând pe pragul umed orice dezamăgire. Scara interioară mă duce la subsol, undeva în pântecul stâncii de alabastru. Aici cresc ghiocei șatirați și brândușe, iar soarele este abia cât inima unui Ent obosit. Eu respir încă și efortul îmi întețește teama că nu am să pot coborî, până la ultimul etaj, serpentina amețitoare a scării, din două în două trepte, întocmai cum aș vâna un leu de smarald cu un arc de argint. Litere, strălucind intermitent, luminează și ele următorul nivel din adâncuri. Apoi, undeva, într-o nișă, un alt soare abia încălzind frigul unei eternități trăite fără entuziasm, din pură inerție. Și același adânc și aceeași lumină a literelor prinse în scurte clișee verbale, în rutine și în mănunchiuri inutile de explicații. Nu sunt dezamăgit, căci nu mai am naivități și dezamăgirile le-am lăsat pe pragul căsuței de lemn de tuia, așa încât, oriunde mă voi opri, voi face un chef cu femei de vârsta mea, care să nu mă mai dorească și care să mă privească ca pe un om de zăpadă în plină vară. Să cântăm un cântec vechi și arhicunoscut și să râdem, amintindu-ne că următorul popas ar putea fi chiar ultimul nivel!... Ce dor îmi e de timpul de dinainte de a fi fost!

Șarm

Întotdeauna m-a liniștit curtea casei mele. Cu tălpile goale măsor catifeaua de trifoi scurt, păpădie și pătlagină și energii inextricabile irump în trupu-mi mai puternic acum, când iarna perenă a firii îmi dă târcoale, decât în tinerețea mea cea neverosimilă. În spatele casei, lângă fântâna surpată, se hârjonesc o mulțime de adolescenți. Nu înțeleg ce caută în curtea mea. Odată, prin somn, am auzit un fornăit de cal, chiar lângă fereastra dormitorului meu. Dorm cu fereastra deschisă și întunericul intră în odaia mea, cu toate zgomotele luptei nocturne pentru supraviețuire. Am văzut un cal păscând iarba pe care tălpile mele desculțe o iubesc și m-am înfuriat. Desigur, sunt violent. Îmi place să îi bat măr pe toți cei care frâng crenguțe din corcoduș, odată cu fructele verzi, acre, necoapte. Adolescenții sunt înalți și ciolănoși, ca niște semne de mirare cu plete castanii. Îl pocnesc pe unul peste cap și o trag de părul lung pe una. Le spun să se ducă dracului de pe tăpșanul meu de smarald mătăsos și îi sucesc mâna unuia dintre tinerii care cred că mi s-ar putea opune. Oasele lor fragile, prost dispuse în corpurile lor asimetrice, sunt incapabile să suporte strânsoarea mâinilor mele și, practic, îi arunc peste gardul de lemn de stejar, întărit ca osul de nenumăratele intemperii. Fug ca niște coșmaruri la trezire, sub ploaia de lovituri pe care o torn, cu metodă, peste ei. Ținându-se de brațul vătămat, unul dintre intrușii aceștia ca niște schelete sinistre îmi spune că el nu vrea să plece, căci... mă simpatizează. Îi mai frig un capac peste ceafă, se împleticește și cade dincolo de poartă. Sunt cu toții strânși grămadă pe marginea cealaltă a străzii, rugându-mă să îi învăț să se lupte. Idioți. Dintotdeauna am vrut să mănânc carne de cal. 

Vis uitat pe marginea unui râu

 Îmi număr respirațiile, secundele, bătăile inimii, pe care nu aș recunoaște-o, dacă aș fi nevoit. Risipa mi-a devenit străină și, cu aripile strânse în jurul acestor cuvinte, venite din bătăile acestei inimi necunoscute, par, mai degrabă, o amintire înfiptă în răspărul firescului, obturându-l, blocându-i crugul uneori. Respirațiile, secundele acestea relative și sistolele-diastolele, care mie îmi par doar absurde sincope ale liniștii perene a tuturor inimilor, își ies din rost și, degrevate de necesitate, se prefac în semne noi, în litere noi, în cuvinte care poartă în conotațiile lor mugurii fragili ai unei limbi noi, fără rost, în care oameni, nefiresc de calmi, zboară lin, ca niște fulgi enormi de zăpadă, așternându-se peste linia curbă a unui orizont efemer, fugitiv, proteic. Doar litere. 

Măr roșu

Te rog să nu te oprești din levitația aceasta atât de entuziasmantă! Un bărbat tânăr, negru, cu părul ca o perucă strălucitoare, cu o geacă maro deschis, zâmbește tembel, privindu-mă. Mă strecor printre bancurile de lucru din secția aceasta de lăcătușerie și mă apropii de el. Îmi rânjește în față, privindu-mă superior, fără să știe că eu nu dau doi bani pe viața mea și că sunt atât de pregătit să mor, încât nicio urmă de respect sau milă nu mai sălășluiește în mine. Aveam puțin peste trei ani și femeia aceea și-a apropiat fața diformă de fețișoara mea și a rostit clar, apăsat, ca și când cuvintele-i erau niște ace lungi, ascuțite, pe care le înfigea, cu enormă satisfacție, în bucata de carne tremurândă care eram: mai bine nu te nășteam, fir-ai al dracului cu sufletul tău, mamă! I-am aruncat, cu boltă, ca să îl prindă, un măr roșu negrului și el și-a întins mâinile căuș și l-a prins. Eram destul de aproape, deja, așa încât l-am lovit cu toată puterea mea zeească în bărbie și oasele mandibulei lui au trosnit fracturate. L-am ridicat cu ușurință, l-am scos din hala mirosindă a uzină și l-am proiectat pe betonul grunjos și țeasta i s-a crăpat, iar sângele a început să se strângă într-o pată din ce în ce mai mare. Levitez peste corpul inert al acestui negru și îmi e rușine că nu sunt zeu. Puterea mea este zeească, dar eu sunt doar un om a cărui față diformă moștenește trăsăturile comune ale unei femei oarecare. Îmi este atât de rușine că nu am deprins deplin limba germană, uitând toate celelalte limbi, ca să pot muri zilnic în această limbă de ardezie și nu îmi vine să cred că, în buzunarul salopetei mele de lucru, am întotdeauna acest măr roșu, perfect, cu care testez reflexele unor muribunzi, în ultimele lor secunde de viață. 

Urme pe nisip

Nu eram Quasimodo. Abia dacă eram un individ întreg, un bărbat comun, cu griji și mici necazuri, cu fericiri minuscule, pe care și le meșterea pedant și de care nu se mai sătura. Și, ca un blestem, a apărut ea. Atât de optimă, încât ființa mască, pe care o purtam peste măreție, s-a îngrozit. Cum? Cum să fi putut iubi, când el, bărbatul comun, nu era decât proiecția de carne și nervi a celui mai sofisticat zbor, a celui mai înaripat gând, a unor alte aspirații și reguli?! Ea, femeia aceea peste care trecuseră anotimpuri aspre, nu era o idee, ci o amforă plină de înmiresmate seve. Era atât de femeie și, concomitent, atât de dumnezee a firescului, încât bietul bărbat cu care-mi acoperisem grandoarea a început să se îndrăgostească. De cuvinte, de conotații, de priviri și, cel mai grav, de printre cuvinte, de necuvinte și de tăceri... Am pus mâna pe securea mea de zeu și, revendicat de înălțimile reci de unde-mi extrag doza zilnică de manie a grandorii, am sfărâmat bărbatul pipernicit care îmi era mască de carne și am curmat îndrăgostirea. Sunt Quasimodo, făcătorul de lumi.

Fără poze

Sunt împresurat de privirile extaziate ale tuturor lucrurilor inutile din camera mea. Desigur, m-am retras în cușca mea toracică și mă prefac a fi indiferent și calm. Din când în când, arunc câte-o privire aspră asupra vreunui obiect și groaza lui ca aș putea să rup zăbrelele, să evadez și să-l distrug într-o secundă, capătă materialitate. Sunt mai bătrân decât toate aceste inutile obiecte. Sunt atât de bătrân și atât de dezbrățișat de inefabila înțelepciune... Am întrebat o femeie dacă m-ar putea iubi și ea m-a privit ca și când aș fi fost un obiect inutil, eșuat într-un colț de alcov.