Mereu i se spusese că arată mai tânăr față de vârsta sa. Contase foarte mult lucrul acesta, atunci când, în urmă cu vreo nouă sute de zile, se hotărâse să accepte provocarea. Nu mai era chiar în formă și articulațiile îi erau cam anchilozate, dar își luase cele patru luni de "gândire" tocmai ca să se antreneze și să ajungă, să arate și să se simtă optim, din punct de vedere fizic.
Peretele de oglindă al camerei de închisoare îi reflecta, cinic, un om slab, costeliv, cu părul alb și rar, care-și trăda cei aproape cincizeci și trei de ani pe care-i împlinise în mai. Slăbise enorm și lipsa vitaminelor îl îmbătrânise brusc, surpându-i parcă făptura semeață și ornamentală până mai ieri.
Era deja a douăzeci și una zi în care nu primea donații. Micul lift din perete ar fi trebuit să vină cu hrană, fix la douăsprezece, dacă urmăritorii ar fi donat. Nu venise nici astăzi, așa cum nu mai venise de exact trei săptămâni. Apă. Hidratarea era importantă. Foamea, însă, ca o arsură în trupu-i decrepit, îi murseca speranța și îi distrugea echilibrul,... concentrarea,... căci trebuia, permanent, să facă eforturi de voință, supraomenești, ca să nu cedeze.
Atunci când i se pusese contractul pe masă și văzuse clauza care reglementa revocarea contractului, hotărâse că nu avea s-o activeze. Ar fi avut de plătit penalități în jur de două sute de mii de euro și... nu deținea astfel de sume. Se considera un ratat și știa, fără să aibă tăria s-o spună, că "șmecheria" asta, în care se băgase benevol, era "ultimul tren" al vieții sale, ultima mișcare care i-ar fi putut furniza o ieșire din scenă nu numai decentă, dar chiar strălucitoare și flamboaiantă. Credea, ca un naiv fără antidot, că merită un astfel de epilog.
Îi veni în minte ideea că erau mulți oameni care nu înțelegeau denotația verbului "a flamba". Întâlnise câțiva care, atunci când vreun corp aflat în echilibru precar se clătina, spuneau că acel corp "flambează"... O prostie! Două prostii, de fapt!... De ce, oare, se gândise la treaba asta?! Era obosit și, cu gesturi mecanice și vădită silă, bău câteva înghițituri de apă. Uitase să înghită. Îl dureau țesuturile fine ale gâtului, la trecerea apei...
Oamenii tineri, care îi propuseseră afacerea, păreau ușor retardați. O fată cu pielea brună, dinți albi și gingii vinete vorbea strident și îi explica termenii contractuali, pe îndelete, în timp ce băieții, imberbi, pensați și machiați, completau cu mici explicații lapidare obligațiile și drepturile pe care le avea.
Era vorba despre un "show live 24/7", în care el urma să fie protagonistul și să fie plasat într-un studio, sub forma unei celule de închisoare, unde, filmat în continuu, trebuia să facă tot posibilul pentru a atrage donații de la urmăritori. Dacă sumele donate ar fi ajuns la un milion de euro, indiferent de durata în care s-ar fi strâns suma, atunci el și-ar fi încheiat contractul și ar fi plecat cu... fix două milioane de euro în conturi, nemai având vreo obligație față de firma care producea acest "show"...
Îi întrebase de ce îl aleseseră pe el dintre atâția candidați? Fata îi răspunse că el avea "skiluri artistice" și că se plia cel mai bine pe cerințele profilului candidatului ideal.
Îi lăsară un timp de gândire rezonabil (patru luni) și îl îndrumară în demersurile de a-și pune în ordine treburile administrative.
Începuse filmarea și transmisiunea în direct într-o sâmbătă seara și văzuse cum numărul de urmăritori crescuse nesperat, în câteva săptămâni. Nu primea donații foarte multe, dar avea suficient cât să supraviețuiască. Apoi, în lunile care urmară, deși apelă la toate talentele lui, observă că rata de creștere a cuantumului donațiilor era nulă. Chiar dacă numărul donatorilor crescuse o perioadă, suma totală stagnase, fiindcă abonații și urmăritorii donau sume individuale mai mici.
Un milion de euro, ca țintă finală, îi păru o sumă imposibil de realizat. Avea deja, după un an de transmisie, în jur de un milion de abonați ai canalului, dar sumele scăzuseră dramatic și, orice făcea el în fața camerelor de dincolo de peretele-oglindă, părea că nu poate atrage donatori.
Chiar și discuțiile și comentariile urmăritotilor despre el și despre povestea lui se comutaseră, acum, de la cele în care subiect era timpul în care va strânge suma de bani, la cele în care oamenii încercau să anticipeze momentul renunțării și capitulării lui, din pricina lipsei de donații, de foame, de disperare, de boală...
Avea acces la internet, fără restricții, trei ore pe zi, indiferent când dorea. Avea o cameră foto-video profesională și un editor de imagine performant, instalat pe computer. Avea chitara și un program de înregistrare-editare muzicală, avea un set mare de cuțite de sculptură, dălți și lemn, la cerere, care-i venea cu liftul de hrană. Avea toate instrumentele și condițiile tehnice ca să cânte, să scrie, să sculpteze mici obiecte din lemn și să facă mai mici sau mai mari filme, despre orice subiect dorea. Nu conta. Oamenii nu păreau interesați decât de modul accelerat în care trupul lui avea să cedeze din pricina lipsei de hrană. Nu furniza subiecte de interes, ci eșecul lui, previzibil, era singurul subiect de interes.
Nu îi răspundeau la comentarii și nu aveau reacții la nimic din ce oferea el, deja cu disperare, însă purtau lungi discuții, între ei, despre ei și problemele lor, despre lume și inadvertențele ei... El devenise un pretext pentru întâlnirile lor și o ciudățenie insignifiantă, pe care o ignorau bucuroși.
Poate că, inspirat de inexorabilul epilog al acestei povești, chiar dator vândut, vei sparge oglinda și vei evada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu