Rană (crochiuri 13)

Clipă ardentă,
Sângerândă chemare,
Grea neputinţă!...

Mimetism (crochiuri 12)

Doar nepăsarea -
Trufaşă efigie -
Frânge durerea.

Aripi (crochiuri 11)

Spartă clepsidră -
Prea acute ecouri
Ale speranţei.

Van (crochiuri 10)

Cedări, înălţări,
Speranţe pulsatile...
Rană pe clipă.

Opţiuni (crochiuri 9)

Mimat labirint
Din eterice chemări -
Zborul izbândă.

Amintire (crochiuri 8)

Lumină verde
În amfore de sevă -
Stampă în suflet.

Copacul strâmb

Ai crede că l-a vizitat anual meşterul Strâmbă-Lemne. Că l-a îmbrăţişat la fiecare întâlnire şi că el s-a cocoşat sub strânsoarea uriaşului. Sau poate că s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu vânturile, cu ploile, cu furtunile...
Îl întreb şi nu-mi răspunde. Îmi aşez fruntea pe trunchiul mutilat şi nu simt decât vigoarea pulsatilă a unui copac mândru şi tânăr încă.
Apoi, dau să plec, gândindu-mă că, dacă nu am putut afla un răspuns, măcar am mai colecţionat o enigmă.
Copacul strâmb râde abia perceptibil şi cată complicitate printre fraţii lui cei drepţi. De parcă nu aş şti că strâmbăciunile mele enorme sunt de râs pentru dragii de copaci!

Încredere (crochiuri 7)

Forţă, şarm, cântec,...
Pământ, rădăcini, sevă,...
Aripi de-o vară.

Naivitate (crochiuri 6)

Verde iubire,
Secundă în necuprins -
Biet vis efemer!

Optimism (crochiuri 5)

Freamătul ghicit
Al nerăbdării sevei
De-a iubi cerul...

Resemnare (crochiuri 4)

Scrâşnet, ... durere,...
Rană a destinului,...
Prea amar zâmbet...

Bucurie (crochiuri 3)

Cer alb în  palme -
Chemândă adiere
Şi verde surâs.

Zâmbet (crochiuri 2)

De peste umeri,
Mamă blândă, lumina.
Scaldă în soare.

Mirare (crochiuri 1)

Liră cioplită

În verde şi albastru,

Cântec în văzduh!

Vorbăreţul

Tinerelul ăsta mi-a ghicit slăbiciunea pentru arbori şi îmi aţine calea ori de câte ori mă vede. Mă opresc amuzat - şi-aşa timpul nu mă mai poate atinge - de câte ori am drum prin dreptul lui şi mă las - pradă facilă -  sporovăielii din care se pare că şi-a făcut obişnuinţă.

Nu-i cu nimic mai arătos decât fârtaţii săi. Doar că l-a lovit o logoree nemaiîntâlnită, fapt care îi determină pe copacii bătrâni şi cumpătaţi să-l privească mai fix, mai cu atenţie.

Pe mine mă gratulează. Îmi laudă puterea ramurilor şi tăria scoarţei. Se miră de rădăcinile mele plutitoare şi pare copleşit de verdele crud al sufletului meu tânăr şi zburdalnic. Ce să mai, dacă-l asculţi zici că este pe deplin cucerit de orice detaliu care mă alcătuieşte, iar râurile de cuvinte "copăceşti" encomiastice şi ditirambice îşi găsesc în fiinţa mea loc de mas şi de împodobire.

 - Au nu ştii tu, oare, măi voinice, că eu nu sunt un copac?!
 - Nici eu nu sunt un copac. Sunt o adiere uşoară, sunt un cântecel de mierlă, sunt un susur de râu, sunt iarbă şi pământ reavăn, sunt umbra unui om şi chiar om sunt, dacă îmi dezbrac naivitatea, optimismul, sinceritatea... Nu, nu, nu sunt copac, sunt doar visul unui copac de a deveni vioară...

Piticul

Dacă nu aş fi în permanentă căutare a sculpturilor naturii, probabil că piticul ăsta pletos nu ar avea cum să îmi atragă atenţia. S-a camuflat în dosul unor arbori mai bătrâiori şi se hârjoneşte ca un răsfăţat cu razele zglobii ale soarelui.

Mă adulmecă mirat de curiozitatea mea entuziastă şi se lasă admirat cu neîncredere şi reţinere. Ca orice puşti, are nevoie de timp ca să se împrietenească şi să accepte compania unui arbore bătrân şi... umblător precum sunt eu.

Ne despărţim în termeni amiabili şi îi promit că voi trece şi mâine să-l văd. Îmi face o reverenţă care se vrea sprinţară, jucăuşă, dar care este atât de plină de graţie încât nu mă pot abţine să nu-i fac şi eu una. Izbucnim amândoi în râs şi, în timp ce mă îndepărtez de el, mă întorc cu uimită încântare în trecuta mea adolescenţă.

Pe mâine, Piticule!

Mireasmă

Şi-a aninat zăpada sufletului său imens direct în zenitul cel albastru şi împrăştie mirozne dumnezeeşti, parfumându-mi cu generozitate clipa zilnică de întoarcere în copilărie, în ceea ce cred şi sper că este esenţialul. Îmi surâde, ca un prieten ghiduş, fără oboseală, chiar şi atunci când îmi aţin respiraţia ca nu cumva să-i vatăm mireasma de prea nesaţul meu. Îmi surâde ludic şi încrezător, ca şi când m-aş putea preface că în mireasma sa nu simt şi o urmă de nostalgie pentru timpurile când eu însumi înfloream, parfumând atâtea şi atâtea lumi, zâmbind încrezător atâtor călători nostalgici şi nesăţioşi...

Caligraful văzduhului

Îşi scrie poveştile cu litere enorme, direct în văzduhul răcorit de tremurul frunzelor copacilor învăţăcei. Ei privesc fascinaţi, ca şi mine, meandrele contorsionate ale braţelor uriaşului arbore caligraf. Cearcă şi ei scrierea asta fantastică şi epuizantă şi pare că cercările lor nu sunt sortite eşecului. Sunt arbori mai mici care promit să ducă mai departe meşteşugul acestui tăcut titan.
Estimp, eu aşez literele "copăceşti" în calpa înţelegere omenească şi tot mă bucur de forţa absconsă a sevei şi de mângâierea verde a luminii aciuate în frunze şi de primenirile întru viscol, sau furtună, ale pădurilor... Ooo, atât de altfel stau anotimpurile peste fraţii noştri arbori!... Atât de altfel le sunt poveştile!... Iar noi, oamenii, suntem mult prea obosiţi de atâta trăire ca să mai credem, cu adevărat, în astfel de fantastice poveşti...