Tinerelul ăsta mi-a ghicit slăbiciunea pentru arbori şi îmi aţine calea ori de câte ori mă vede. Mă opresc amuzat - şi-aşa timpul nu mă mai poate atinge - de câte ori am drum prin dreptul lui şi mă las - pradă facilă - sporovăielii din care se pare că şi-a făcut obişnuinţă.
Nu-i cu nimic mai arătos decât fârtaţii săi. Doar că l-a lovit o logoree nemaiîntâlnită, fapt care îi determină pe copacii bătrâni şi cumpătaţi să-l privească mai fix, mai cu atenţie.
Pe mine mă gratulează. Îmi laudă puterea ramurilor şi tăria scoarţei. Se miră de rădăcinile mele plutitoare şi pare copleşit de verdele crud al sufletului meu tânăr şi zburdalnic. Ce să mai, dacă-l asculţi zici că este pe deplin cucerit de orice detaliu care mă alcătuieşte, iar râurile de cuvinte "copăceşti" encomiastice şi ditirambice îşi găsesc în fiinţa mea loc de mas şi de împodobire.
- Au nu ştii tu, oare, măi voinice, că eu nu sunt un copac?!
- Nici eu nu sunt un copac. Sunt o adiere uşoară, sunt un cântecel de mierlă, sunt un susur de râu, sunt iarbă şi pământ reavăn, sunt umbra unui om şi chiar om sunt, dacă îmi dezbrac naivitatea, optimismul, sinceritatea... Nu, nu, nu sunt copac, sunt doar visul unui copac de a deveni vioară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu