Dacă nu aş fi în permanentă căutare a sculpturilor naturii, probabil că piticul ăsta pletos nu ar avea cum să îmi atragă atenţia. S-a camuflat în dosul unor arbori mai bătrâiori şi se hârjoneşte ca un răsfăţat cu razele zglobii ale soarelui.
Mă adulmecă mirat de curiozitatea mea entuziastă şi se lasă admirat cu neîncredere şi reţinere. Ca orice puşti, are nevoie de timp ca să se împrietenească şi să accepte compania unui arbore bătrân şi... umblător precum sunt eu.
Ne despărţim în termeni amiabili şi îi promit că voi trece şi mâine să-l văd. Îmi face o reverenţă care se vrea sprinţară, jucăuşă, dar care este atât de plină de graţie încât nu mă pot abţine să nu-i fac şi eu una. Izbucnim amândoi în râs şi, în timp ce mă îndepărtez de el, mă întorc cu uimită încântare în trecuta mea adolescenţă.
Pe mâine, Piticule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu