Trist şi-nsingurat

Îţi fereşti privirea, nu-ţi găseşti cuvinte,
Vrei să pleci, vreau să plec...
În trecut - iubirea, viaţa - înainte,
Anii mei, care trec...

Mă-ntristează doar că nu ai pentru mine
Nici măcar un cuvânt!...
Îmi spusesem, parcă, să renunţ la vise,...
Nu-nţeleg de ce plâng!...

Ştiu c-a fost o clipă când, pentru un zâmbet,
Lumea mea ţi-aş fi dat...
M-ai iubit în pripă, ai surâs în treacăt
Şi, apoi, m-ai uitat...

Am făcut risipă de iubirea toată,
Ştiu că nu a contat...
Suflet - frântă-aripă, lumea noastră-i moartă,
Trist sunt şi-nsingurat!



Îţi amâni plecarea şi pari încurcată,
"Jocul" e viaţa ta.
Nu găseşti puterea să rosteşti silaba
De sfârşit,... ultima...

Părul negru-ascunde iarna din privire,
Chipul nemulţumit...
Şi se scurg secunde, iarăşi, în neştire,
Lumea noastră-a murit...

Ştiu c-a fost o vreme când veneai spre mine
Oricând te aşteptam...
Mă gândeam la tine şi-apăreai de-ndată,
Ca şi când te chemam...

N-ai de ce te teme! Ştii că nu pot spune
Ce-a rămas,... ce visam...
Ştiu! Uitarea vine chiar şi pentru mine,
Doar răbdare să am...



Mă priveşti în grabă, îmi atingi obrazul,
Pleci... şi eu te petrec...
Mie îmi rămâne doar parfumul ăsta,...
Anii mei, care trec...

Mor încă o dată, dar surâd spre lume,...
Cerul s-a-ntunecat...
Iar se face seară, doar atât pot spune:
Lumea mea a-nserat...

Ştiu, uitarea vine, ştiu că vindecarea
La sfârşit voi găsi!
Înţeleg prea bine: noaptea lumii mele
Nu e ce pare-a fi!

Vreau să lasVoi lăsa în urmă teama şi frustrarea,
Acest fel de-a muri!...
Sper să aflu-n mine, poate, iar, candoarea
De-a trăi, de-a zâmbi!

Când zâmbeşti

Când te-ncrunţi, o lume se-ntristează,
Mor şi eu, puţin, când tristă eşti,
Dar mă-nvii şi sufletu'-mi dansează,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Când te-nseninezi şi-ţi este bine,
Ochii tăi frumoşi îmi spun poveşti...
Şi mă-ndrăgosteşti mai mult de tine,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

  Mă simt pierdut, când pari să nu mă ştii.
  Mă-ntorci la viaţă iar, când îmi zâmbeşti.
  Aş fi-ncântat la mine de-ai veni
  Să-ţi spun, iubito, cât de frumoasă eşti!

  Mi-aduci lumină, speranţele-mi învii
  Şi cerul râde-ntruna, când zâmbeşti.
  Aş fi-ncântat la mine de-ai veni
  Să-ţi arăt, frumoaso, cât de iubită eşti!

Aripile mi le frângi când, iată,
Iar, nedrept, de mine te-ndoieşti,
Dar mă "ierţi" şi parcă zbor, de-odată,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Când îmi spui că-ţi este dor de mine,
De iubire nu te mai fereşti,...
Mă îndrăgosteşti mai mult de tine,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Sunt căzut, când cerul te apasă,
Când în gânduri gri te adânceşti,
Însă ştiu că soarele-o să iasă,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Lângă mine-aş vrea să-ţi fie bine!
Din iubirea mea să înfloreşti!
Mai îndrăgosteşte-mă de tine,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Jertfă uitării

Vin dinspre ceilalţi corăbii de gânduri,
Vagi goelete, cu pânze de cer...
Eşti inundat de albastre durânduri,
Corăbii vagi mute-ntre coaste îţi pier.

Nu mai găseşti nici adânc, nici lumină,
De minutar pare timpul ucis,
Corăbii vagi între coaste-ţi se-nclină:
Jertfe aduse uitării-abis.

  Nu mai ai loc între piatră şi tâmplă,
  Nu mai ai loc între tâmplă şi cer,
  Iar eşti mirat şi din nou se întâmplă
  De-o veşnicie să mori efemer.

Triste duminici schimbate-n cuvinte,
Să-ntorci albastrul  în mare ai vrea...
Pânze de cer, spre aducere-aminte:
Eşti ancorat de corabia ta.

Iar navighezi printre coaste şi tâmple
O siluetă cu aripi de vis...
Neîntâmplări se grăbesc să se-ntâmple:
Jertfe aduse uitării-abis.

Vin dinspre tine fiorii de-o clipă,
Tu îi preschimbi în depline tăceri...
Triste duminici, căzute-n risipă,...
Neîntâmplări,... prefăcute dureri...

O nouă lume în vag eşuează,
Fără regret, resemnat,... dar decis...
Mirări şi aripi albastre veghează
Jertfa adusă uitării-abis.

Numai tu

Zâmbetul de-azur şi miere

E urcuş spre altceva...

De sunt zbor sau sunt cădere,

Fii mireasa mea!

Şi, când cerul te mă apasă, 

Fă-mi culcuş din grija ta!

Frigul, de mă ţine-n casă,...

Fii mireasa mea!

  Numai tu 

  Durerile îmi frângi,

  Când eu pier,

  Iubeşte-mă şi plângi!

  Doară tu

  Mă poţi însenina,...

  Dor şi rug

  Să fii, iubita mea!

Tu, în graba mea cea mare,

Să sădeşti răbdare ştii,

Chiar dacă albastrul înaltul doare,

Înger va să-mi fii!

Şi, când insomnii mă muşcă

Dinspre nopţile-albăstrii,

Chiar de cerul este cuşcă,

Înger va să-mi fii!

Dacă-mi vor pieri în pripă

Crezul meu,... speranţa mea,...

Să-mi fii ultimă risipă,

Tu, iubita mea!

Tu, sărut să-mi fii pe frunte,

Când sinistru-i de foc e tâmpla mea,

Să-mi fii lacrimă şi zâmbet, 

Tu, iubita mea!

Fiinţa Sfincter - virtual expo IV

Lemn de cireş sălbatic, luat de pe dealul Perchiului dintr-un cireş care, bătrân şi găunos, se rupsese.

Lemnul putred de pe interior aproape că mă obliga să renunţ la aventuara pe care o imaginasem, însă...

... după ce am înlăturat putreziciunea, am ştiut că - în sfârşit - am găsit prietenul potrivit pentru o lucrare-aventură pe care o imaginasem de foarte multă vreme.

Am continuat cu exciziile până când lemnul a început să aducă vag cu ceea ce gândisem. Şi, pentru că mă revigorau fotografiile cu această lucrare aşezată pe covorul verde de iarbă, am continuat să o fotografiez astfel, la fiecare nouă etapă a devenirii noastre.

În timp ce scriu aceste rânduri, privesc mirat la lucrarea aceasta - care se află, alături de alte lucrări, la câţiva centimetri de mine - şi îmi dau seama că m-am familiarizat atât de mult cu prezenţa ei, încât nici nu mi-a mai trecut prin minte să o fotografiez în starea ei finală! Nici nu am s-o fac acum. Vă invit să vă imaginaţi că "Fiinţa Sfincter" este o lucrare verticală, a cărei bază este înfiptă într-o bucată de lemn! Asta, până când voi găsi răgazul să fac nişte fotografii care să vă elucideze.

Lemnul de cireş în care am modelat această lucrare are acceeaşi provenienţă ca şi cel din cazul lucrării anterioare, "Disperare" şi sunt adoptate de mine în acelaşi timp, în urmă cu mai bine de doi ani. "Fiinţa Sfincter" este o altă lucrare de sinteză (nu o radiografie a unui moment dat) şi un răspuns pe care trebuia să îl ofer unei vechi întrebări care mă înghioldea de foarte multă vreme, privitoare la visceralitatea agresivă, ostentativă, toxică şi inhibitoare pentru orice fiinţă raţională, prin care ne manifestăm, unii, ocazional, alţii, permanent. Am fost şi voi rămâne mereu interesat de resorturile acestui tip de exteriorizare - de comunicare!!! - şi, iată, am încercat să dau şi nişte răspunsuri la interogaţiile pe care mi le-a prilejuit intersectarea cu visceralitatea scuipată în obrazul auditoriului, pe care o practică o mare parte a indivizilor ce alcătuiesc societatea de astăzi, pe care, din nefericire, o practic şi eu uneori.

Fiind un subiect de care sunt atât de interesat, voi reveni asupra lui cu un text care, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, va naşte şi mai multă ambiguitate în mintea mea şi va semăna şi mai multă confuzie printre cei care îl vor citi!

Disperare - virtual expo IV

Perchiul, dealul ăsta de care m-am legat atât de profund, atât de visceral, mi-a dat şi acest din urmă lemn. Un bătrân cireş sălbăticit s-a frânt pur şi simplu sub baterea vreunui vânt mai vârtos, iar eu, umblător asiduu pre cărările strâmte de prin pădurile ce înţolesc dealul, am avut norocul să-l descopăr şi am crezut că voi putea să îmi povestesc un crâmpei de viaţă prin mijlocirea acestui din urmă frate. Nu aveam de unde să ştiu atunci când l-am adoptat că bucăţile astea de lemn - căci două au fost - vor fi lucrările care îmi vor marca sfârşitul celei mai luminoase şi mai prolifice perioade ale vieţii mele de artist, sfârşitul şederii mele în Moldova.

Am scos la iveală carnea fragedă a lemnului de cireş şi am înţeles imediat că ceea ce aveam să experimentez cu acest lemn era chiar disoluţia, degradarea accelerată şi imuabilă a echilibrului meu existenţial de până atunci, căderea în pervertire şi depresie şi, din preaplin, disperarea. Am făcut schiţa aceasta:

şi am purces la primele crestături, cu senzaţia permanentă a neconcordanţei, a imensei nedreptăţi pe care trebuie să o suport, a imuabilului şi definitivului eşec pe care trebuie să-l experimentez, exact atunci când privirile mele înceţoşate de atâta efort reuşiseră să întrevadă izbânda.

Apoi, fără un motiv evident, m-am oprit. Ajuns în acest stadiu al lucrării, am fost prins în vârtejul evenimentelor distructive din viaţa mea şi am renunţat la această lucrare pentru că nu puteam încă accepta înfrângerea, disoluţia, ratarea. Modul meu de a lupta împotriva evidenţei a presupus şi renunţarea la a desăvârşi această lucrare pe care o legasem tocmai de disperarea cu care îmi analizam - ca un martor lucid, empatic, definitiv neputincios - abisala prăvălire în decrepitudine fiinţială.

Abia acum, la doi ani după ce am început această lucrare, am reuşit s-o definitivez, după ce am mai făcut o lucrare din această cea de-a patra serie şi, paradoxal, după ce sentimentul sfârtecând de disperare atroce, instabil până la exploziv, s-a metamorfozat în acela de disperare resemnată, definitivă, încremenindă.

De ce Disperare? Din toate motivele, dar mai ales pentru că fiinţarea mea - la propriu - îmi obturează accesul la lumile mele interne. Disperare, pentru că trăiesc afară de cea mai vagă formă de firesc, atunci când mă raportez la ceea ce aş fi îndrituit să experimentez - conform cu standardele sociale de astăzi. Disperare, pentru că timpul nu mai are răbdare cu mine şi eu, cu sufletul osificat de mizantropie, nu mai am absolut deloc răbdare cu timpul, cu viaţa, necum cu semenii mei. Disperare şi atât, din toate motivele.