Perchiul, dealul ăsta de care m-am legat atât de profund, atât de visceral, mi-a dat şi acest din urmă lemn. Un bătrân cireş sălbăticit s-a frânt pur şi simplu sub baterea vreunui vânt mai vârtos, iar eu, umblător asiduu pre cărările strâmte de prin pădurile ce înţolesc dealul, am avut norocul să-l descopăr şi am crezut că voi putea să îmi povestesc un crâmpei de viaţă prin mijlocirea acestui din urmă frate. Nu aveam de unde să ştiu atunci când l-am adoptat că bucăţile astea de lemn - căci două au fost - vor fi lucrările care îmi vor marca sfârşitul celei mai luminoase şi mai prolifice perioade ale vieţii mele de artist, sfârşitul şederii mele în Moldova.
Am scos la iveală carnea fragedă a lemnului de cireş şi am înţeles imediat că ceea ce aveam să experimentez cu acest lemn era chiar disoluţia, degradarea accelerată şi imuabilă a echilibrului meu existenţial de până atunci, căderea în pervertire şi depresie şi, din preaplin, disperarea. Am făcut schiţa aceasta:
şi am purces la primele crestături, cu senzaţia permanentă a neconcordanţei, a imensei nedreptăţi pe care trebuie să o suport, a imuabilului şi definitivului eşec pe care trebuie să-l experimentez, exact atunci când privirile mele înceţoşate de atâta efort reuşiseră să întrevadă izbânda.
Apoi, fără un motiv evident, m-am oprit. Ajuns în acest stadiu al lucrării, am fost prins în vârtejul evenimentelor distructive din viaţa mea şi am renunţat la această lucrare pentru că nu puteam încă accepta înfrângerea, disoluţia, ratarea. Modul meu de a lupta împotriva evidenţei a presupus şi renunţarea la a desăvârşi această lucrare pe care o legasem tocmai de disperarea cu care îmi analizam - ca un martor lucid, empatic, definitiv neputincios - abisala prăvălire în decrepitudine fiinţială.
Abia acum, la doi ani după ce am început această lucrare, am reuşit s-o definitivez, după ce am mai făcut o lucrare din această cea de-a patra serie şi, paradoxal, după ce sentimentul sfârtecând de disperare atroce, instabil până la exploziv, s-a metamorfozat în acela de disperare resemnată, definitivă, încremenindă.
De ce Disperare? Din toate motivele, dar mai ales pentru că fiinţarea mea - la propriu - îmi obturează accesul la lumile mele interne. Disperare, pentru că trăiesc afară de cea mai vagă formă de firesc, atunci când mă raportez la ceea ce aş fi îndrituit să experimentez - conform cu standardele sociale de astăzi. Disperare, pentru că timpul nu mai are răbdare cu mine şi eu, cu sufletul osificat de mizantropie, nu mai am absolut deloc răbdare cu timpul, cu viaţa, necum cu semenii mei. Disperare şi atât, din toate motivele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu