Întredeschid prudent uşa multicoloră şi îmi e teamă, ca la fiecare început, să nu aplatizez cumva nefericita fiinţă care s-ar putea afla îndăratul ei. Desigur, privindu-mă doar în treacăt, semenii mei cred că nu sunt altceva decât unul dintre nenumăraţii acromegalici care-şi târăsc prin lume, trist şi angoasant, infirmităţile. Eu, însă, trebuie să privesc cu imensă grijă în jur, căci privirele mele sunt fulgere din panoplia olimpiană, de care Zeus nici nu îndrăznea să se atingă, temându-se ca, grele la mânuit, să nu ajungă de râsul ceriului şi al pământului. Privesc cu măsură, vorbesc cu măsură, calc cu măsură.
Uşa nu dă, aşa cum mă aşteptam, într-o încăpere, ci mă translatează într-o lume gri-cenuşie, în care se întâmplă prea multe concomitent şi primul meu reflex este să mă baricadez în mine, să-mi închid ochii şi să-mi astup urechile.
Mă scutur îngreţoşat, dezlipind ciotul putred-descărnat care mă prinsese de gleznă - reptilă rece şi umedă. Privesc spre ciosvârta de carne supurândă şi mă bucur că lumina nu-mi lasă cale spre detalii. Omul îmi dă bineţe cu cuvinte obişnuite şi mă îndeamnă, aproape curtenitor, să mă simt bine în cimitirul lor. Abia acum îmi dau seama că nu este îngropat până la mijloc, ci că la mijloc i se sfârşeşte trupul mursecat de cine ştie ce parazit. Calc pe tigve spongioase încercând să mă îndepărtez, în timp ce vaierul surd acoperă vocea jumătate-omului care tocmai începuse să-mi spună că el este croitor de vise.
În dreapta, o pădure de ţepe înfipte în solul mustind pestilenţial în care fiinţe hăcuite îşi înfig părţi ale trupului. O tânără, încă întreagă, se târăşte pe ţepuşa înaltă de un stânjen şi jumătate şi, odată ajunsă în vârful ei, se căzneşte să şi-o înfigă în gât. N-o ajută nici propria-i greutate şi nici ascuţimea ţepei, aşa că, alunecând, îşi zdrobeşte rotula şi, tâmpă, aşezată în şezut, începe să râdă.
În stânga, printre sute de tarabe pe care viermuiesc parcă ciosvârte umane, o mamaie mă îmbie să gust din creierul ei. Îmi întinde un cuţit ruginit, cu lama lată, pe care zace, vibratilă ca o gelatină, o bucată de creier
- Sunt rudă cu Eminescu, maică... Ştii ce creier dulce avea?... Şi ce maare eraa, maaicăă...
Îşi ridică cu mişcări lente o bucată de craniu, ca un capac, suficient de mare ca să-i văd creierul roz-sângeriu-cenuşiu şi pulsatil.
Nu, nu mă trezesc din coşmar, aşa cum, probabil, vă aşteptaţi. Continuu să îmi infectez fiinţa, alergând besmetic printre bubele umane atât de coapte încât plesnesc cu zgomot şi împroşcă împrejurul şi aşa îngreţoşant. Şi ştiu că va veni timpul când mă voi obişnui cu gustul de sânge şi cu mirosul intestin. Acum nu fac altceva decât să mă acomodez.
marți, 26 iulie 2011
marți, 19 iulie 2011
vineri, 15 iulie 2011
miercuri, 13 iulie 2011
Alergătorul
Oraşul precum o junglă. Nu invazia imediat-agesivă a simţurilor. Nu atacul clădirilor, maşinilor, claxoanelor, nu icnetul naturii de sub bucăţile de zid, de sub bucăţile de mortar, printre râurile de bitum şi printre râurile de orbi hominizi, marea surpriză. Nu.
Rânjetele prădatorilor şi scâncetele prăzii. Încleştarea fraternă dintre foame şi frică. Înţelegerea abstractă faţă de vecinul de poziţie trofică, faţă de cel de la etajul proxim superior al piramidei. Dar şi groaza, şi ura, şi disperarea, atât ale haitaşului, haituit de aberante forme de inaniţie, cât mai ales ale prăzii.
Peste sfârtecări şi recompuneri, lipsa instrumentului de înţelegere, sau rândurile de sârmă ghimpată, sau tranşeele, sau turnul de fildeş... şi, de-aici, iluzia libertăţii. Sau, poate, dreptul la propria strâmbăciune, asumată, ca o primă şi ultimă sfidare faţă de imanenţă.
Aut nolens aut volens, mă întâlnesc ciclic cu spaima de a nu îmi irosi trecerea prin viaţă. Stau vremelnic în căuşul adânc-primitor al îndoielii şi încerc să mă conving că îmi amintesc demonstraţia teoremei pe care am aşezat-o în temelia construcţiei mele - piatră unghiulară - şi că ea, teorema fundamentală, îmi poate reconfirma că ştiu suficient de multe despre mine şi despre lume încât să-mi pot îngădui să uit o vreme de mine şi de lume. Doar atât cât să pot face o nouă ansă de lut, sau o nouă piruetă, sau să leg o nouă prietenie...
O filozofie de viaţă - de întreagă viaţă, viabilă, deci - trebuie să poată fi aplicabilă fiecărui moment dintr-o viaţă. Altfel te vei surprinde uimit că încerci să-ţi furi propria căciulă, iar acela va fi un timp fatal.
Fiecare "libertate" pe care mi-o arog se subsumează unui univers care se naşte zilnic, cu fiecare nouă experienţă, iar alergarea mea între gândurile mele şi faptele mele, cursa lungă şi inerentele obstacole de pe parcurs, micile halte pentru obligatoriile ranforsări, meschinele fiinţe sabotoare, tot ceea ce îmi catalizează alergarea şi tot ceea ce mi-o înfrânează, devin imediat părţi ale lumii la care trudesc. Oricât de în dezacord vei fi cu travaliul meu, odată ce m-ai cunoscut, lumea mea te va fi absorbit şi îţi vei afla acolo corespondentul. Chiar dacă, uneori, vei ajunge să corespunzi doar neantului...
Aici sunt doar câteva indicii. Privirile noastre pot atinge doar puţinul pe care mâinile astea neîndemânatice, sau glasul acesta schimbător, l-au putut aduce dinlăuntru. Şi, totuşi, câtă risipă! Împletirea dintre privirile noastre şi aceste clipe cu forme relative naşte, uneori, într-unii dintre voi, dorul de mine, iar în mine, dorul mistuitor de a mai aduce în lumina soarelui tăioasa lumină a tâmplei, tremurata lumină a inimii... Alteori, privirile şi luminile nu fac casă bună...
Vor fi mulţi cei care, uitând să-şi ia seama pasului lor, mă vor întreba de ce alerg? Cât mai am de alergat şi unde mă poartă gândul că voi ajunge?
Eu sunt un alergător de cursă lungă. Eu nu am pornit niciodată în vreo cursă căreia să-i fi ştiut bine sfârşitul! Şi, orice poveste mi-aţi spune, eu tot nu cred că sfârşitul există.
Rânjetele prădatorilor şi scâncetele prăzii. Încleştarea fraternă dintre foame şi frică. Înţelegerea abstractă faţă de vecinul de poziţie trofică, faţă de cel de la etajul proxim superior al piramidei. Dar şi groaza, şi ura, şi disperarea, atât ale haitaşului, haituit de aberante forme de inaniţie, cât mai ales ale prăzii.
Peste sfârtecări şi recompuneri, lipsa instrumentului de înţelegere, sau rândurile de sârmă ghimpată, sau tranşeele, sau turnul de fildeş... şi, de-aici, iluzia libertăţii. Sau, poate, dreptul la propria strâmbăciune, asumată, ca o primă şi ultimă sfidare faţă de imanenţă.
Aut nolens aut volens, mă întâlnesc ciclic cu spaima de a nu îmi irosi trecerea prin viaţă. Stau vremelnic în căuşul adânc-primitor al îndoielii şi încerc să mă conving că îmi amintesc demonstraţia teoremei pe care am aşezat-o în temelia construcţiei mele - piatră unghiulară - şi că ea, teorema fundamentală, îmi poate reconfirma că ştiu suficient de multe despre mine şi despre lume încât să-mi pot îngădui să uit o vreme de mine şi de lume. Doar atât cât să pot face o nouă ansă de lut, sau o nouă piruetă, sau să leg o nouă prietenie...
O filozofie de viaţă - de întreagă viaţă, viabilă, deci - trebuie să poată fi aplicabilă fiecărui moment dintr-o viaţă. Altfel te vei surprinde uimit că încerci să-ţi furi propria căciulă, iar acela va fi un timp fatal.
Fiecare "libertate" pe care mi-o arog se subsumează unui univers care se naşte zilnic, cu fiecare nouă experienţă, iar alergarea mea între gândurile mele şi faptele mele, cursa lungă şi inerentele obstacole de pe parcurs, micile halte pentru obligatoriile ranforsări, meschinele fiinţe sabotoare, tot ceea ce îmi catalizează alergarea şi tot ceea ce mi-o înfrânează, devin imediat părţi ale lumii la care trudesc. Oricât de în dezacord vei fi cu travaliul meu, odată ce m-ai cunoscut, lumea mea te va fi absorbit şi îţi vei afla acolo corespondentul. Chiar dacă, uneori, vei ajunge să corespunzi doar neantului...
Aici sunt doar câteva indicii. Privirile noastre pot atinge doar puţinul pe care mâinile astea neîndemânatice, sau glasul acesta schimbător, l-au putut aduce dinlăuntru. Şi, totuşi, câtă risipă! Împletirea dintre privirile noastre şi aceste clipe cu forme relative naşte, uneori, într-unii dintre voi, dorul de mine, iar în mine, dorul mistuitor de a mai aduce în lumina soarelui tăioasa lumină a tâmplei, tremurata lumină a inimii... Alteori, privirile şi luminile nu fac casă bună...
Vor fi mulţi cei care, uitând să-şi ia seama pasului lor, mă vor întreba de ce alerg? Cât mai am de alergat şi unde mă poartă gândul că voi ajunge?
Eu sunt un alergător de cursă lungă. Eu nu am pornit niciodată în vreo cursă căreia să-i fi ştiut bine sfârşitul! Şi, orice poveste mi-aţi spune, eu tot nu cred că sfârşitul există.
luni, 11 iulie 2011
vineri, 8 iulie 2011
joi, 7 iulie 2011
miercuri, 6 iulie 2011
vineri, 1 iulie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)