Oraşul precum o junglă. Nu invazia imediat-agesivă a simţurilor. Nu atacul clădirilor, maşinilor, claxoanelor, nu icnetul naturii de sub bucăţile de zid, de sub bucăţile de mortar, printre râurile de bitum şi printre râurile de orbi hominizi, marea surpriză. Nu.
Rânjetele prădatorilor şi scâncetele prăzii. Încleştarea fraternă dintre foame şi frică. Înţelegerea abstractă faţă de vecinul de poziţie trofică, faţă de cel de la etajul proxim superior al piramidei. Dar şi groaza, şi ura, şi disperarea, atât ale haitaşului, haituit de aberante forme de inaniţie, cât mai ales ale prăzii.
Peste sfârtecări şi recompuneri, lipsa instrumentului de înţelegere, sau rândurile de sârmă ghimpată, sau tranşeele, sau turnul de fildeş... şi, de-aici, iluzia libertăţii. Sau, poate, dreptul la propria strâmbăciune, asumată, ca o primă şi ultimă sfidare faţă de imanenţă.
Aut nolens aut volens, mă întâlnesc ciclic cu spaima de a nu îmi irosi trecerea prin viaţă. Stau vremelnic în căuşul adânc-primitor al îndoielii şi încerc să mă conving că îmi amintesc demonstraţia teoremei pe care am aşezat-o în temelia construcţiei mele - piatră unghiulară - şi că ea, teorema fundamentală, îmi poate reconfirma că ştiu suficient de multe despre mine şi despre lume încât să-mi pot îngădui să uit o vreme de mine şi de lume. Doar atât cât să pot face o nouă ansă de lut, sau o nouă piruetă, sau să leg o nouă prietenie...
O filozofie de viaţă - de întreagă viaţă, viabilă, deci - trebuie să poată fi aplicabilă fiecărui moment dintr-o viaţă. Altfel te vei surprinde uimit că încerci să-ţi furi propria căciulă, iar acela va fi un timp fatal.
Fiecare "libertate" pe care mi-o arog se subsumează unui univers care se naşte zilnic, cu fiecare nouă experienţă, iar alergarea mea între gândurile mele şi faptele mele, cursa lungă şi inerentele obstacole de pe parcurs, micile halte pentru obligatoriile ranforsări, meschinele fiinţe sabotoare, tot ceea ce îmi catalizează alergarea şi tot ceea ce mi-o înfrânează, devin imediat părţi ale lumii la care trudesc. Oricât de în dezacord vei fi cu travaliul meu, odată ce m-ai cunoscut, lumea mea te va fi absorbit şi îţi vei afla acolo corespondentul. Chiar dacă, uneori, vei ajunge să corespunzi doar neantului...
Aici sunt doar câteva indicii. Privirile noastre pot atinge doar puţinul pe care mâinile astea neîndemânatice, sau glasul acesta schimbător, l-au putut aduce dinlăuntru. Şi, totuşi, câtă risipă! Împletirea dintre privirile noastre şi aceste clipe cu forme relative naşte, uneori, într-unii dintre voi, dorul de mine, iar în mine, dorul mistuitor de a mai aduce în lumina soarelui tăioasa lumină a tâmplei, tremurata lumină a inimii... Alteori, privirile şi luminile nu fac casă bună...
Vor fi mulţi cei care, uitând să-şi ia seama pasului lor, mă vor întreba de ce alerg? Cât mai am de alergat şi unde mă poartă gândul că voi ajunge?
Eu sunt un alergător de cursă lungă. Eu nu am pornit niciodată în vreo cursă căreia să-i fi ştiut bine sfârşitul! Şi, orice poveste mi-aţi spune, eu tot nu cred că sfârşitul există.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu