Fakes

Întredeschid prudent uşa multicoloră şi îmi e teamă, ca la fiecare început, să nu aplatizez cumva nefericita fiinţă care s-ar putea afla îndăratul ei. Desigur, privindu-mă doar în treacăt, semenii mei cred că nu sunt altceva decât unul dintre nenumăraţii acromegalici care-şi târăsc prin lume, trist şi angoasant, infirmităţile. Eu, însă, trebuie să privesc cu imensă grijă în jur, căci privirele mele sunt fulgere din panoplia olimpiană, de care Zeus nici nu îndrăznea să se atingă, temându-se ca, grele la mânuit, să nu ajungă de râsul ceriului şi al pământului. Privesc cu măsură, vorbesc cu măsură, calc cu măsură.

Uşa nu dă, aşa cum mă aşteptam, într-o încăpere, ci mă translatează într-o lume gri-cenuşie, în care se întâmplă prea multe concomitent şi primul meu reflex este să mă baricadez în mine, să-mi închid ochii şi să-mi astup urechile.

Mă scutur îngreţoşat, dezlipind ciotul putred-descărnat care mă prinsese de gleznă - reptilă rece şi umedă. Privesc spre ciosvârta de carne supurândă şi mă bucur că lumina nu-mi lasă cale spre detalii. Omul îmi dă bineţe cu cuvinte obişnuite şi mă îndeamnă, aproape curtenitor, să mă simt bine în cimitirul lor. Abia acum îmi dau seama că nu este îngropat până la mijloc, ci că la mijloc i se sfârşeşte trupul mursecat de cine ştie ce parazit. Calc pe tigve spongioase încercând să mă îndepărtez, în timp ce vaierul surd acoperă vocea jumătate-omului care tocmai începuse să-mi spună că el este croitor de vise.

În dreapta, o pădure de ţepe înfipte în solul mustind pestilenţial în care fiinţe hăcuite îşi înfig părţi ale trupului. O tânără, încă întreagă, se târăşte pe ţepuşa înaltă de un stânjen şi jumătate şi, odată ajunsă în vârful ei, se căzneşte să şi-o înfigă în gât. N-o ajută nici propria-i greutate şi nici ascuţimea ţepei, aşa că, alunecând, îşi zdrobeşte rotula şi, tâmpă, aşezată în şezut, începe să râdă.

În stânga, printre sute de tarabe pe care viermuiesc parcă ciosvârte umane, o mamaie mă îmbie să gust din creierul ei. Îmi întinde un cuţit ruginit, cu lama lată, pe care zace, vibratilă ca o gelatină, o bucată de creier
 - Sunt rudă cu Eminescu, maică... Ştii ce creier dulce avea?... Şi ce maare eraa, maaicăă...
Îşi ridică cu mişcări lente o bucată de craniu, ca un capac, suficient de mare ca să-i văd creierul roz-sângeriu-cenuşiu şi pulsatil.

Nu, nu mă trezesc din coşmar, aşa cum, probabil, vă aşteptaţi. Continuu să îmi infectez fiinţa, alergând besmetic printre bubele umane atât de coapte încât plesnesc cu zgomot şi împroşcă împrejurul şi aşa îngreţoşant. Şi ştiu că va veni timpul când mă voi obişnui cu gustul de sânge şi cu mirosul intestin. Acum nu fac altceva decât să mă acomodez.