Double

Fără îndoială, este un specimen desăvârşit. Cel puţin la prima vedere,... la prima miroznă,... la prima audiţie a foşnetului rochiei ei vaporoase şi transparente care-ţi acoperă şi-ţi dezvăluie (într-un paradoxal şi hiper tensionant spectacol) de catifea-imaginate-moliciuni şi arămii-fierbinţi-promisiuni. Zveltă şi cabrată, cu părul coamă neagră şi sălbatic răvăşită, cu glezne fine, chingate de încălţări futuriste, lăsând în urmă-i un fragrant parfum, femeia trece calmă, maiestuoasă şi eterică printre ei, printre muritorii de rând.

O petrec cu privirile lăcrămoase bărbaţi şi femei şi drept ar fi să-şi întoarcă nostalgici luminile ochilor în ei înşişi, acolo unde, dureros şi netrebuincios, stă ascuns ghesul de a-şi apostrofa soarta care, neţinând cont de orânduiala lumii ăsteia, i-a văduvit de feţe luminoase şi alcătuiri trupeşti ornamentale, dar nu fac asta. Privesc - cu râvnă hapsână - zeeasca făptură şi, fără vrere, ca nişte bătrâni potopiţi de o neaşteptată şi presantă incontinenţă, se lasă inundaţi lăuntric de călduţa invidie. "Toţi suntem speciali,... cumva. Fiecare este unic,... în felul său,... fie şi prin amprente..." Penibilul clişeelor verbale reparatorii pentru cei nedreptăţiţi de soartă vine să îi afunde şi mai mult în râca intestină care-i acaparează.

Cei care cutează să mânjească imaginea, spoind-o cu scabroase onomatopee şi vulgare apelative, sunt tocmai făpturile care ar fi deplin îndreptăţite la muţenie şi orbire: nişte muncitori stradali scheletici, care, scăldându-se în propriile transpiraţii şi înecându-se cu abundenta faună a gurilor ca nişte cimititre miniaturale la purtător, îşi ţuguie libidinos buzele crăpate ici-colo şi fluieră admirativ la trecerea femeii. Desigur, eşti indignat că în pungile alea de piele groasă, care reclamă doar muci, fecale şi puroi, se pot afla dorinţe, senzaţii, sentimente, judecăţi... Şi totuşi...

Femeia nu trece. Nu este nici speriată şi nici indiferentă. Se proţăpeşte pe picioarele ei interminabile în faţa "iubăreţilor" de canal şi, cu cel mai clar glas, îi apostrofează. Le spune că nu este drept ca ei, nişte fiinţe care nu fac niciun efort în privinţa propriilor trupuri, să îndrăznească să dorească să-l posede pe al ei. Le explica frăţeşte, fără emfază, că, pentru fiecare centimetru al corpului ei, eforturile financiare făcute de ea nu pot fi cuantificate în cifre pe care ei le-ar putea înţelege. Le spune că pierde zeci de ore lunar făcând exerciţii fizice şi că urmează diete în urma cărora cei mai mulţi dintre muritori ar cădea în depresii definitive. Le explică desăvârşit că modul cum arată ea nu are legătură cu viaţa pe care o trăiesc ei şi că le-ar trebui enorm de mulţi ani să-şi însuşească principiile existenţiale care să le permită să încerce să se apropie de o fiinţă ca ea... Ce să mai? Femeia le pune un uriaş capac peste fiinţele pipernicite şi îi face să dispară din gândurile oricărui om care are un minimum de discernământ.

Apoi, observându-mă, vine - languroasă şi insinuantă - spre mine. Se pisiceşte şi încearcă un citat dintr-un filozof antic. O opresc şi, proţăpit pe picioarele mele comune (chiar o ţâră crăcănate), îi explic - euristic - "necoplanareitatea" dintre o fiinţă efemeră ca ea - o sclavă a propriilor cărnotii, în fapt - şi un habotnic al (auto)cunoaşterii ca mine. Îi reproşez părinteşte că-mi face o nedreptate atunci când, fără să facă un echivalent efort intelectual, îmi cere să-i împărtăşesc trăiri, senzaţii, sentimente, survenite în urma a mii de ore petrecute în studiu şi meditaţie. Îi ofer, în ultimă instanţă, posibilitatea să-şi facă o ieşire care să-i îndestuleze histrionismul şi să-i maseze plăcut orgoliul şi, pentru că nu-mi înţelege intenţiile, într-un previzibil final, îi pun un imens capac peste minunata-i făptură şi o fac să dispară, măcar din gândurile oricărui om care are un minimum de discernământ.