Lucrarea a V-a (2)

Poate ne-ar atinge tandru oasele albe ale sufletelor câteva versuri rupte din prea lumina unei roşii amurgiri! Le-am păstrat, însă, pentru zilele reci ale toamnei ce ne va cotropi! Până atunci, eu ţin în căuşul abraziv al palmelor surâsul trist, melancolic, al acestui lemn, iar el îmi mângâie zborul abia perceptibil al aripei mele de înger-demon cu alterităţile lui virtuoase. Simbioză efemeră, panaceu al insignifianţei, frânturi rupte, nesperat, avarei fericiri...

Microrăzvrătire

Se topesc sori nărăvaşi în zvârcolirea incandescentă a dorului meu de împreună şi nenăscute lumi îmi blesteamă asasina submersie în chemarea asta, aprinsă, roşie, viscerală, lichefiindă până la ieşirea dintre tâmplele alienate ale unui Cronos vulgar, lubric, din piatră arsă şi prea multe şi colorate morminte... Urlete groaznice, de durândă reîntoarcere în nefiire, se împletesc cu muribunde limbi de foc şi potenţiale galaxii sunt aneantizate doar pentru un zâmbet de-al tău,... de demult, dintr-o adolescenţă iluzorie pe care ţi-am ratat-o amândoi... Las în afara existenţei dumnezei domestici, mici, pârguiţi de aşteptarea eonică a ivirii lor fortuite şi, afară doar de greaţa uşoară a ucigaşului din întâmplare, nicio altă senzaţie nu mai are loc în chiupul meu de piele alb-sidefie peste sfârtecânda nevoie de amândoi, de inelarele noastre încleştate cu sfâşietoare disperare unul de celălalt... Tu ştii asta şi îţi fereşti chipul de mângâierea abrazivă a luminii. Preferi clar-obscurul vag al serilor poleite cu rubinul narcotic al vinului şi cel al dimineţilor înceţoşate de mahmureala săruturilor sărate şi zgâriinde... Tu ştii disimularea...

Lacrimi pe cerul
Unei lumi decadente
Ireversibil...

Inversul întunecat al lumii se răzvrăteşte şi naşte nefiiri melancolice, care explodează multicolor pe firmamente imaginare, de un inefabil fantastic ce irită orizontul până la îngreţoşare. Cu parcimonie şi enormă inhibiţie, cârduri de zâmbete complezente se sinucid fără nicio graţie la picioarele desculţe ale nimicniciei unei iubiri bâtrâne, solzoase, surpate lamentabil în propria, incomensurabilă, falsitate. Ne ţinem unul între coastele celuilalt, suflete suprapuse, respirânde la unison, ca atunci când groaza de a te pierde îşi înfipsese în mine ghearele lungi şi strălucitoare, ţintuindu-mă în oarbă turbare ca pe un alt neputincios Polifem... Şi, chiar şi aşa, ştiu că te-am rătăcit printre zidurile acestor monstruoase cetăţi interne ale durerii şi zvârcolirii perene, însă doar pentru această chinuită viaţă, iubirea mea, doar pentru acest ultim, inutil, ciot de viaţă, marea mea iubire!... Uite, sunt doar un singur cuvânt ininteligibil în praful şi pulberea lumii ăsteia dispărânde şi te respir din amintirile tot mai amăgitoare, estompate şi divergente, care ne-au mai rămas!...

Ziduri durânde -
Nezborul din aripa
Prea neputinţei...

Proiecţie

Adaug frânturi de zâmbete, dintr-un trecut reinventat astăzi, fiecărei lacrimi pe care îmi imaginez că o plângem – concomitent - pe altarul rece, marmorean, al defunctei noastre împletiri fiinţiale. Nu îmi pot permite să mă disoluţionez mai abitir în suferinţă, fiindcă îmi este groază să mă despart de amintirea ta până şi în fibra subţire a celui mai abscons colţ al sinelui meu, acolo unde  ţi-am zidit neştiută, solar-glamuroasă... cetate. Totuşi, simt cum terifiantul dor de tine mă sfârtecă intern, făcându-mă să mă scurg înspre firmamentul fără sens, ca într-un abis căscat aberant spre înalt, zălud şi fără noimă pentru fiinţa ignară care sunt, fiinţă iremediabil  alterată de telurica gravitaţie, de umorale puseuri de pseudo-personalitate, de adânca şi definitiva nepricepere în a te iubi... Niciodată nu mi-a fost mai confortabilă senzaţia arzândă a renunţării la mursecânda actualitate pentru o secundă din trecutul meu. Niciodată îngenuncherea sufletului  - acestui suflet inutil înaripat - nu a fost mai adâncă, mai fermă, ireversibilă...

Durânde lacrimi,
Demoni preschimbaţi în ploi
De primăvară.

Şi iar gândul de tine, ca o atingere albă de aripă peste fruntea-mi încinsă de suicidare lucidităţi... Mâinile mi se strâng spasmodic în jurul propriului trup, crezând, bietele, că gestul îmbrăţişării îmi va ameliora foamea fără de saţ a dorului de împreună, de amândoi, de zâmbetele pereche, atât de fierbinţi, încât – pe-atunci - aerul se aprindea în preajmă-ne, poleindu-ne zeesc cu flăcări înalte de fluturi de-o secundă multicolori, incandescenţi, nemaivăzuţi din cele timpuri... Submersie într-un narcotic ieri, colorat, blând, înmiresmat ... Întoarcere în secţiunea de aur a vieţuirii noastre şi, odihnitor, universul ţinându-ne în căuşul cald şi mângâios al giganticelor sale palme. În orice colţ al trupului meu aş încerca să mă ascund de sfârtecândul dor de tine mă întâlnesc cu primăvara verde a zâmbetului tău,... ori cu toamna umedă a privirilor tale,... ori cu vara de aur a săruturilor... şi iarna mea internă nu are mas să se aştearnă peste respiraţia-mi cu temeinicia pe care i-o ştiam...

Evadat din azi,
Refuzat peren de ieri,
Plângând de mâine...

Strigăt

Amintiri târânde, pline de solzi, spinările musculos şerpuinde ale multicefalei angoase, lichefierea incandescentă a răbdării de a-ţi recompune zâmbetul de care trupul meu - mursecat intern de disperări atroce - este într-atâta de flămând. Mă predau auriului catifelat al soarelui pe care-l porţi în pielea parfumată şi seara vieţii mi se scurge printre plete, peste greabăn, printre omoplaţii descărnaţi de ierni albastre care m-au învins de mii de ori, făcându-mă una cu durerea, cu suferinţa. Mă sprijin de lacrimile care îţi strălucesc pe obrajii ascunşi în părul negru, greu, sticlos, ca o noapte polară definitivă şi încerc să nu plâng şi eu, deşi ştim amândoi că ochii nu ne mai aparţin şi că nu suntem altceva decât instrumente prin care haiduci zurlii, cruzi, ignoranţi şi fecioare imbecile, din lapte şi miere, se hârjonesc, inundaţi de dorinţe, în trupurile noastre vlăguite de o prea sagace gravitaţie...

Dar ochii nu sunt

Decât oglinzi plângânde

Ale dorului.

Oriunde ţi-aş imagina făptura fragilă, mângâierile, reprimate dureros acum, sălăşluinde între ridurile adânci ale palmelor mele, nu reuşesc să îşi amintească  finul contur al zâmbetului cu care îmi împodobeai deunăzi cerul. Îmi eşti atât de în suflet, încât mă doare orice adiere a lumii care ar putea să-ţi atingă fiinţa, însă nu mai am puterea să (re)învăţ relieful inundat de lumină al zâmbetului tău de mine. Uite, nu mă mai pot ridica din noroiul gros al disperării şi fiecare nouă nevorbă,  pe care te încăpăţânezi să o taci, mă sleieşte de dorinţa de a mai rămâne în mine, în timp, în lume!... Nu mai pot să mă prefac că îţi ştiu zâmbetul, când dorul meu de a te îmbrăca din nou cu săruturi mă ucide lent, fără reversibilitate! Oricât aş vrea să pot, nu mai am trup pentru noi sfârtecări!...

Lacrimi în suflet,

Asasine disperări,

Amurg resemnat...

Singur

Poate că doare,

Rană curgândă pe trup –

Pur, adevărul!

Gestica ridicolă a înmuririi cotidiene mi se desprinde de pe umerii tăioşi ai gândurilor şi oasele albe, frânte, ale unor speranţe vechi îşi exhibă ostentativ definitivele eşecuri dindărătul acestor lapidare pseudo-zâmbete. Îngenunchiat în mijlocul arenei, mă rog febril unor neinventaţi zei întru adormirea mursecândei lucidităţi. Atât de aproape de narcoză şi, totuşi, atât de multă lumină în privirile spectatorilor de ocazie care-mi curg - indiferenţi şi superbi - prin artere!

Tandră, suavă,

Zeitatea calină

A bunătăţii.

În mângâierea palmei ei sălăşluieşte catifeaua întunecată a unei nopţi zurlii de vară, în care o zână albă, mirosind a lapte şi a piatră sfârâmată, m-a condamnat lubric la propria-mi maturitate. Verdele răcoritor al palmelor ei îmi inundă intempestiv incandescenţa malignă a tâmplelor şi mă întoarce în pragul de icnete şi fiori al copilăriei muribunde, sub asaltul neîndurător şi zgâriind al celor o mie de săruturi-preludiu. Sunt – din nou, pentru o mică eternitate – mirare şi teamă, durere şi anxietate, foame fără gură de ostoit şi dezgust carnal… Lumină galbenă, bolnăvicioasă, golind un soare neverosimil de sfârşit de decembrie.

Aripi de argint,

Colivie de aur,…

La ce-mi folosesc?!

Infinită şi zvârcolindă, translucida alteritate mă abandonează formei şi toate dimensiunile sublimează instantaneu într-o secvenţială-intermitentă fiinţă, careia nu îi înţeleg nici geneza şi nici menirea. Lumea nu se poate sprijini - nici măcar cu gândurile ei suicidare - pe o atât de imponderabilă murire şi, pentru o altă insignifiantă eternitate, renunţ la reperele atât de necesare şi caraghioase ale civilităţii. Astăzi, sunt, iată, doar un semn de întrebare.  

Implorare

Desigur, îţi simt respiraţia abrazivă în cele mai decrepite spasme ale zurliului fluture multicolor arcănit între zăbrelele albe şi subţiri ale coastelor unei iarăşi ultime dorinţe. Mai mult, ştiu despre neverosimilele căderi înspre înalt şi despre abisul în spirală dintre tâmplele timpului, ipostaze pe care le exersezi imaginar ori de câte ori lumina sucombă la întâlnirea cu amfora de săruturi sângerii în care te-am ferecat. Îmi respriri sufletul pe care nici măcar nu am apucat să-l definesc că fiind, în fapt, albul maculat al zbaterii spasmodice din aripa murindă a unui înger căzut. În sinea mea, îmi atingi arcul frânt al obrazului cu sideful unei respiraţii în care porţi toate primăverile istoriei mele şi am răgazul de a îmi îndeplini un şir ostentativ de ultime dorinţe, ca şi când aş fi din nou aripă, surâs, zbor...

Sfârtecat între

Amintiri şi speranţe –

Zbor orb, spre neant.

Fiecare pas pe care alegi să îl faci în afara trupului meu de cuvinte şi muriri mă consumă până la inefabil. Talpa ta albă şi moale rescrie, cu un alfabet ucigaş, inutile indulgenţe direct pe zidurile nisipite de neîncredere ale acestui azil intercostal în care ego-ul decăzut de astăzi îşi imortaliza nesăbuit vremelnica glorie, abia cu câteva respiraţii în urmă. Şi nu înţelegi nicidecum că nu mai am timp să reînvăţ a muri în altă limbă, înfrăţit cu alte vocabule care, smintite şi autoritare, ar insista să inventez emoţii noi, doar pentru ele ivite. Uite, vezi tu cărarea aceea de aur şi smarald, adumbrită de salcâmi tineri şi zurbagii, verzi şi nătângi, gata să sporovăiască vrute şi nevrute cu orice adiere, cu orice pas, cu orice şoaptă? Nu scrie cu mersul tău alb şi moale pe pulberea ei căci duce, fatal, în miezul de smoală al coşmarului în care m-ai abandonat !

Prea împuţinat

De ieşirea-ţi din mine -

Durândă frică.

Întâmplă-te!

Între liniile abrazive ale palmelor mele se sinucid, transformându-se în cenuşă, fulgerele de clorofilă ale tuturor potenţialelor primăvăratice iubiri şi nu-i de mirare că leoicele tinere, lubrice şi scabros umorale, ce se hrăneau feroce cu universul meu adolescentin – carotid(?!), jugular(?!) -, se învârtesc înnebunite împrejurul cuştii de coaste şi sânge în care, iată, bătrân, sunt ferecat. Privesc, alienat, la vânzoleala hormonală a unei lumi întregi care vine să mă strivească sub privirile ei imbecile, în timp ce nu vreau altceva decât să pot muri ghiftuit de fiinţa ta, aici, în cuşca tot mai decrepită a trupului meu. Mă întâmplu obscen în răscrucea vederii unui cer catrilaginos şi nici nu mai simt cnutul iernii îngheţate dintre coastele acestei clipe dureros repetitive şi... ucigător perene.

Îţi strig să pleci implorând în gând să ai revelaţia durândă a unui suflet slut, căzut într-o îngenunchiere definitivă în faţa propriei nemernicii şi stau în cumpăna perversă a faptului de a-mi pierde putinţa neverosimilă de a te sublima în cazul în care strigătul meu mut ţi-ar înmuia cerbicia. Ştiu că, indiferent dacă te vei însoţi cu azurul tembel al nesfârşitului orizont sau te vei recăsători cu sideful prihănit şi desfigurat al pseudo-zborului meu, în monstrul care sunt se va rupe un zăgaz al zădărniciei şi otrava insatisfacţiei ne va ucide într-un târziu. Întâmplă-te şi tu cum vei putea! Afară! Printre celelalte leoaice tinere, chinuite zurliu de foamea fară de gură a visceralităţii pe care (ne)fiirea mea le-o va furniza...

Zâmbind în neant,

Ferecat între coaste-mi,

Zbor suicidar.

Disoluţie

Ca să mă droghez cu fiinţa ta, trebuie să stăvilesc curgerea descreierată a lumii şi, disperat, să mă agăţ de imaginea tot mai estompată şi neclară unei ieşiri grandioase, eterice, din scena imundă a cotidianului. Închis între propriile-mi tâmple ca într-o pinacotecă bolnavă de alb, mă întind pe halena libidinoasă a unei Errato procustiene şi renunţ la toate celelalte hedonice sfârtecări. Tu răsari dintr-o viitoare renunţare şi, deşi e încă iarnă în privirile tale, reuşeşti să schiţezi, cu mersul tău de gheişă, câteva hieroglife incandescente exact în miezul de fildeş al fiinţei decrepite care sunt. Tâmpla timpului se crapă şi lumea, ca o simfonie funebră, cenuşie, mi se revarsă, enormă, peste orice tremolo interior. Tardiv asasinat căci, pentru încă o inutilă viaţă, fi-voi intoxicat cu extatica durere care mi-eşti.

Îmi sădesc beţii

În tâmple, peste suflet,

Pe lucidităţi...

Din dreapta intrării edenului acestuia curg în serpentine tandre rapsodii despletite, văratice, rupte parcă din albastrul fosforescent al irişilor Afroditei şi cerul, ca un dom infinit, multicolor, îmi aşează în miezul său de vanilie fiecare înălţare, fiecare zbor... Râuri iuţi, de lumină rogvaivă, cad în cascade scânteietoare peste diamantul translucid al limitei inefabile dintre dorinţa ardentă şi imaginaţia febrilă şi iar îmi cerc palmele pe praful de aur al aripilor unui fluture uriaş care tresaltă zglobiu pe umărul meu stâng. Amurgul mă întâmpină cu zâmbetul roşu, opiaceu, al unui câmp de maci salbatici şi seara cade peste abandonarea mea doar cu un discret diez mai devreme.  

Întors în sine,

Joc de foc,... periculos,...

Ineluctabil.

Acum ştii de ce te cânt, cu disperare, la fiecare crug şi de ce zâmbeşti în toate fotografiile din gândurile mele. Acum ştii cum să mă abstractizezi din nou, surâzând.

(ne)Promisiuni

Decorul de astăzi ţi se mulează ca o paideumă dureroasă peste intermitenţa obositoare dintre melancoliile, nevrozele şi resemnările, cu care mă întorci, persuasivă, înspre cel mai sângeros Damasc pe care îl pot imagina. Împrejurul tău nu sunt decât zidurile schilodite ale cetăţilor de durere, pe care le-am ridicat, dintr-un reflex obsesiv, în închisoarea coastelor mele, de-a lungul acestui inconştient festin al muririi antume. Tu, aşa cum îţi stă bine, desenezi unicorni din semne de întrebare pe cenuşiul zdrenţuit al orizontului imediat şi te oferi, eterică, tuturor bestiilor trăitoare în sângele şi în respiraţia mea. Falsă promisiune, căci, oricât de violentă ar fi arsura tălpilor tale de gheişă pe obrazul ridat al sufletului meu salbaticit, spirala albastră a zborului nostru se sparge într-o mie şi una de poveşti fantastice, pe care tu le uiţi instantaneu şi pe care eu, iată, le plâng,  fiindcă nu am inventat încă alfabetul cu care să le îmbrac.

Strigăt mut, durând...

Abrazivele lacrimi

De neputinţă...

Îi sunt recunoscător zeiţei proteice a alterităţii,  fiindcă doar ieşit din ubicuul ego mă mai pot întâlni cu volatila ta amintire. Doar privind prin ochii Fetiţei cu Chibrituri pe fereastra zgârcită a azilului arctic în care îmi este întemniţat osul ivoriu al sufletului, mai pot să mi te aşez în câmpia verde a abia vederii mele. Desigur, tu te înfăţişezi de fiecare dată altfel, din ce în ce mai estompat, din ce în ce mai neclar, aşa încât te bănui mai mult decât te văd, te recompun mental mai mult decât te admir, te adulmec mai mult decât te iubesc... şi ştiu că ai dreptate să plângi şi să mă risipeşti printre frivole melancolii, printre mimate nevroze, printre calpe resemnări...

Rugă arzândă,

Cu sufletul în palme,

Spre-un vag chip cioplit...

Iar m-a sarit duminica asta. În mine, săptămâna are două zile de marţi şi pe tâmple îmi stă cenuşiul rece al unui cer care nu mai suportă nici măcar verticalitatea, darămite zborul pe care i-l reclam. În cealaltă zi de marţi mă voi strecura din închisoarea mea internă şi te voi imagina din nou, mai tristă, mai inaccesibilă, mai abstractă... Poate! Ştii că, de-o vreme, nu mai pot promite!...

Ritual

Îmi ridic mâinile spre tine şi cuprind în căuşul palmelor inima sângerie a amurgului acestei unidirecţionale abandonări. Biet avatar al unui alienat Ganesa, îmi desprind de pe chip masca bonom-elefantină a celui din urmă mimat epitaf şi amurgul roşiatic îşi înfige durerea prenocturnă în tristeţea monstruoasă, locuindă peren între ridurile obrazului meu sluţit. Gravitaţia tembelă înspre fantasma acromegalică a supra-fiinţei în care te-am transformat – zeiţă impudică, sadomasochistă, tributară ţărânei mele banale,... paradoxal glamuroase – mă ucide temeinic, cu fiecare cădere înspre serile astea carmine şi nesfârşite cu care mă pedepseşti.

Ziua se moare

În braţele sângerii

Ale tristeţii...

„Bine, dar măcar aneantizează-mă!” Te implor tăcut cu rana trupului meu răstignit în disperare. Reţeta fiinţei mele e simplă: mă aşez împotriva curgerii nisipului din clepsidra răsturnată a negândurilor mele, cu pleoapele strânse temeinic peste văzul meu imens, dar mai ales peste nevăzul meu monstruos şi îmi inventez, ad-hoc, o melodie stranie, ca o incantaţie, din maximum cinci acorduri de chitară, ca să cad, apoi, în sus, într-un profund catharsis şi, de-acolo, nu mai am nimic. Câmpia este netedă ca o sferă enormă de inox şi orice pas pe obrazul ei mă doare,... în trecut,... într-o... amintire dragă,... într-o secvenţă însorită a istoriei insignifiante... Te ajut să te îmbraci cu trupul meu şi să te încalţi (iarăşi) cu lumina lămpii intercostale... Şi aşa am trecut deja de amiază şi lampa asta zurlie pâlpâie, filează... Vei şti când şi cât să mă risipeşti, atunci când vei păşi sângerând pe indiferenţa glacială a unui poem perfect despre tine.

Cântec sub pleoapă,

Lapidar, indiferent,

Lacrimă să-ţi fiu!  

Distrofie

Fluture imens, multicolor, biciuind frânt cerul scandalos de însorit al iernii dintre noi, al arcticelor indiferenţe pe care le ranforsezi până la infailibil, plimbându-le în sănii spectrale, trase de cerberi albaştri, sălbatici, hrăniţi cu compasiuni. Fluture cu aripi enorme, incapabil să-şi circumscrie zborul cerului naiv, sechestrat în prealumina ostentativă a unui soare vitreg şi dolosiv. Fluture ca un sarut multicolor, îngheţat, inadecvat şi locvace, pe tâmpla unui zeu muribund, albastru şi distant, într-o "aisbergă" limbă, nicicând inventată,... imposibil de articulat...

Zvâcnete frânte,

Timp ardent în clepsidra

Din carne şi gând.

Lumea s-a scurs în amfora trupului tău, ludică şi superficială, cedând, naivă, pretenţiilor de demiurg ale unui insignifiant ego-zeu, de care nici nu mai am habar,... uneori. Acum, soarele străluceşte, înşelător şi duşmănos, doar din colţul gurii tale. Zâmbeşti cu antarctica tuturor depresiilor şi te regăsesc preschimbată în cremenea neînduratoare, abrazivă, a foamei unui prădător dintr-o paradigmă trofică optimă până la bestialul insuportabil. Aş putea eluda gheara aparent ineluctabilă a evidenţei doar printr-un miracol al evadării din lume, însă tu ţi-ai făcut un obicei din a hălădui prin arterele şi venele mele...

Orb apologet

Al minciunii de sine –

Măşti otrăvite.

Alegere

Nostalgii frivole vexează la întâmplare şi suficienţe părelnic imuabile se dărâmă dizgraţios, scrijelindu-ne retinele, sfâşiindu-ne timpanele... Ne ascundem în faldurile propriilor pervertiri, pândind tenaci ca nu cumva spiralele paralele ale frustrărilor ce ne copleşesc să exceadă congruenţa. Nu am putea păstra prefăcute primăveri pe chipuri, ieşiţi din echivalenţa abuzurilor pe care le îmbrăţişăm cu asiduitate şi smintită mândrie. Totuşi, vanitatea mă împinge înspre un ultim gest de închinăciune pe altarul nimicniciei şi, pe-ascuns, crestez adânc în carnea sidefie a unui rătăcit sentiment de auto-compasiune. Tu, la rândul tău, sângerezi teatral din ciotul sfârtecat al încrederii.

Cade o mască

Şi, sub ea, zâmbind perfid,

Altă minciună...

Ne întâlnim platonic în grădina fragrantă a unui Olimp imaginar şi îmi arcăneşti retractilitatea în capcana infailibilă a miroznei de liliac. Încerc disperat să te ţintuiesc sub un sărut, dar tu, zglobie şi agilă, mi te strecori printre degete şi printre coastele albe ale blazării prefăcute, în care mi-e atât de groază că locuiesc. Totuşi, nu ai cum să-ţi repliezi zâmbetele din câmpia inundată de verde a privirilor mele înfometate şi, grăbit, plonjez înspre şi dinspre abisul tâmplelor, cu amintirea ta şi cu tot arsenalul de emoţii, spre a te regăsi ingenuă, docilă, submisivă,... îmbrăcată - sumar şi insinuant - în clarobscurul ardent şi pervers al hedonismului meu lubric.

Ilot rizibil

Al unei sublimări

Imposibile.

Rămân agrest pentru încă un anotimp şi cremenea abrazivă a noii risipiri îmi cruntează o altă cicatrice pe obrazul mutilat al speranţei sisifice la care sunt damnat. Drumul începe şi se sfârşeşte exact în miezul zurliu al celui mai indiferent nicăieri şi nu trebuie să te miri că orice alt reper existenţial m-a rătăcit. Eu am ales să scriu pe apa morţilor cele o sută de poeme morgane care să mă vindece de mine şi care să mă exorcizeze de cazna care-mi eşti! Sau, poate, dimpotrivă!

Contradicţie

Ziua, sfios intrândă pe fereastra îngustă a cotidianului, moare într-un neverosimil racursi, exact când alegi, halucinant, să-ţi dezbraci naivitatea şi să plonjezi, iraţional, în sofisticata lume a anxietăţii. Degeaba ţi se plâng, disperate, avatarurile-ţi abia apuse şi în van îţi evocă neantul! Tu, inconştient de frumoasă, te aşezi ca o zeiţă păgână în răscrucea eşecului şi te sinucizi în rafale, doar că să asasinezi, vindicativă, certitudinile astea ridicole. Mizele insignifiante sparg globul de cristal al hiperbolei viscerale în care îţi ridicasem templu şi genunchii rugii mele se sprijină de-acum doar pe inefabile mituri. Amintirile implodează şi trecutul se surpă sub privirile albastre şi tembele ale unui azi pe care l-am smintit, în timp ce braţele blânde şi calde ale „situaţiei de lose-lose” ni se aşează – greţos de prietenoase şi intruzive - peste umerii căzuţi în resemnare ai oricărei posibile răzvrătiri.

Mă rog uitării,

Biet renegat habotnic

Al neiubirii...

Tremuri şi lacrimile ni se întâlnesc în răscrucea incandescentă a sărutului de adio. Te respir cu fiinţa mea cea mai lipsită de orgoliu şi cu coastele mele subţiri, până când parfumul tău mi se impregnează în cele mai absconse şi îngheţate aziluri interne. Gândurile noastre nu se pot dezbrăţişa şi doar spectrul dezolant al încrederii sucombate ne face să ne reîntoarcem în sfârtecânda luciditate. Ne ruşinăm lapidar pentru căderea ordinară din sfinţenia reciprocă la care ne damnaserăm şi - arc reflex - ne abandonam, aproape instantaneu, halucinantei imposturi a unor vieţi murite cu sagacitate. În noi, cohorte de iubiri se sfârtecă între ele şi războiul este abia la început. Gurile noastre se salută complezent, gândurile noastre se desprind, rănindu-se, din îmbrăţişări, sufletele noastre intră în concomitente sincope, pentru o sincronă anamneză. Inutil, însă!   

Tristeţe

Tatuaj de dor

Pe tâmpla amintirii –

Însingurare.

Şi vine, iată, clipa în care trebuie să-mi sprijin cerul intern de tristeţea ta. Cuvintele mi se zmulg din lexic, iar eu rămân –  monstru mut şi solitar - în pajiştea căpruie a uimirii tale melancolice. Lacrimi stupefiate se scurg pe umerii albi ai silenţiozităţii şi orizontul se comprimă uluit într-o ultimă respiraţie. Tu intri într-un sfârtecător racursi şi braţele de catifea neagră ale neantului se împletesc perfide şi lubrice cu prostraţia mea. Abandon.

Secunde murind,

Visuri ghilotinate –

Calme resemnări.

Ştiu sigur că întunericul care-mi dansează pe gânduri nu are botniţă. Mă ascund în spatele coastelor şi îmi ascut - ricanând monstruos - ghearele neputinţei. Nu mai există punţi căci Câmpul lui Marte este plin de cadavrele vocabulelor dezrădăcinate din pământul alb-sidefiu al trupului meu şi ultimul meu gest este acela de a-mi secţiona carotida cu volta graţioasă a unui neîntâmplat zbor.

Aripi căzânde

De-o parte şi de alta

A neantului.

Închisoare

Brăzdez cu abrazive adjective spinarea de ceară moale a tăcerilor tale şi secunde otrăvite îmi inundă clepsidra filiformă a trupului, răstignindu-mă pe osul ivoriu al unei elefantine iluzii sfârtecate ritualic. Colţul de fildeş al indiferenţei se înfige durând în albastrul cerului meu intern, extirpându-mi  scrâşnit răzvrătirile. Mă regăsesc risipit printre celelalte insignifianţe pe care le disipează privirea ta şi renunţ din prea  frică la sisificele recompuneri pe care le scontezi.

Copac desfrunzit,

Crivăţ tăios peste crâng –

Sevă murindă.

Îţi numeri semnele crestate pe secure şi mă adaugi printre ridicolele tale victime. Temerile ricanează infatuate şi orgoliul moare adânc desfigurat, ca şi când prea lumina din trupul tău de alabastru ar fi devenit pe nesimţite cnut incandescent. În mijlocul uimirii tale amuzate stau ca în palma unui trol tembel şi ştiu că, de-acum, neantul îmi va fi straiul obişnuit...

Gândul încremeneşte într-un reinventat ieri, iar trupul, dizolvat printre maxilarele de piranha ale clipelor, nu mai poate evada din pavlovianul nevoii de tine. Prizonier de lux în venele unei închipuiri cochete şi capricioase, submersie sunt în fiinţa lascivă a unei fantasme sublime, care sălăşluieşte incognito doar între tâmplele mele...

Himeră de jar,

Drog calin, seducător –

Captivitate.

Resemnare

Se face frig în templul care-mi eşti şi ziua mea de mâine se sprijină doar pe aceste prefăcute zâmbete. E iarnă deja între coastele tale şi inelarele noastre s-au descăsătorit pe-un gheţar de indiferenţă. Gerul laser al privirii zdrobeşte tâmpla timpului şi Cronos îşi restrânge aripile dimprejurul meu. Rămân încremenit într-o ultimă inutilă implorare şi tu devii lumina tăioasă, rece, durândă, dintr-o viaţă pe care nu mai ştiu s-o duc până la capăt...

Gând alb, translucid,

Castele de durere,...

Ziduri de gheaţă...

Dinspre cenuşiul tâmplei sfârtecate se aud nechezând terifiant herghelii sălbatice de înmuriri...Tu îţi ridici împrejur gigantice altare de gheaţă, momind din depărtare rogvaivul unor rugi păgâne, carnale până la incandescenţă, fără să poţi supravieţui altfel inefabilului şi proteicului din care eşti alcătuită... Eu – lacrimă inutilă de piatră – cad înspre asceză pentru o eternitate utopică, inexistentă şi insignifiantă...

Visuri ucise,

Crivăţ sfâşiind candori,

Ger intercostal.

Cum să escamotez aisbergul enorm al căderii în disperare? Cum să trec dincolo de stalactita de gheaţă în care s-a transformat osul stern al neputinţei ubicue? Cum să te mai strig pe nume, când auzul se închină unei simfonii imperiale dedicate antarcticei din miezul neiubirii? Nicicum, desigur. 

Levitaţie

Ajung din ce în ce mai rar în copilărie, deşi trăiesc incognito povestea ta fenomenală. Tu, abia cochetă şi deplin eterică, nici nu ai avea vreun motiv să-ţi întorci gândurile înspre tribulaţiile ridicole ale acestui Grinch contrafăcut... Te împodobeşti cu zâmbete şi hibernezi convenabil printre amintirile mele cele mai glamuroase...

Când întredeschid pleoapele, mi se înfăţişează doar esenţele cele atât de aprig criptate ale acestui neverosimil tărâm. Nu ştii, dar păşesc ca în oglindă înspre înlăuntrul meu cel mai însorit pentru a te putea regăsi scăldându-te-n apele clare ale văzduhului. Acolo, te pândesc şi, atunci când te prefaci că visezi, îţi sărut auriul ingenuu al zenitului.

Tu continui să-ţi inventezi povestea, iar eu te contemplu cu tristă adoraţie. În palma mare a cerului nici nu pare că am avea vreo importanţă, însă tu străluceşti cu naivă şi sublimă incandescenţă, iar eu orbitez, ebriat de fragranţa luminii morganatice, această imposibilă iubire.

„Dezbrăţişare” -

Tristă abandonare

În imanenţă.

Abandonare

Uite! Să nu mă întrebi de ce aripile mele se hârjonesc cu zborul şi iscă spirale albastre de uitări! Să nu te întrebi de ce gândurile tale mi se încurcă în plete şi de ce ţin sorii planetei fantastice de unde mi-ai (re)venit ferecaţi sub pleoapele unui amurg galben! Să nu întrebi dacă mă dor la fel de tare ca pe tine săruturile pe care ştiu că mi le-ai tatua la încheietura mâinii şi pe azurul preaînalt al unei dimineţi de vară care va să mi se înfăţişeze cândva, într-o paradigmă mai prietenoasă!


Dansând disperat
Pe muzica aripei
Sărutului tău...


Uite! Mi-am scos armura de semizeu domestic şi pielea de şarpe viclean a dorinţei mele de a-ţi privi lascivele nostalgii şi te-am lăsat să mă îmbraci - ca şi când te-aş crede că pentru noi va veni o iarnă polară - cu îmbrăţişarile tale, cu inextricabilele tale puseuri de incandescentă distrucţie, cu amintirile lumii viitoare din care mi-ai mărturisit că ai fi putut veni. Ştii? Acei doi sori pe care i-am sechestrat în amurgul galben al unei vieţi quasi-inutile?...

Mâinile tale sunt cuvinte noi care îmi mângâie impudic, călăuzite de-o gramatică zurlie, trupul acesta fără armură... Şi iar mi se înfrăţesc aripile cu zborul, deşi tu mi-ai tatuat o lacrimă pe una dintre amintirile mele viitoare... Ce de albastru s-a risipit în irişii tăi, ce de verde, ce de căprui!... Acum, poţi să mă întâmpli. Sunt – definitiv - flacără!


Obrazul serii,
Tremolo multicolor -
Aripă-sărut.

Pygmalion

Dar nu sunt singur, îţi zic, mângâi ploaia de pe chipul tău cu harpa coastelor mele şi tu îmi alergi pe buze şi te prefaci că te rătăceşti printre sincopele respiraţiei mele.
Dar singur nu mai pot fi, îţi zic, sărut mi te aşezi pe dimineţi şi muzica galatee a trupului pe care ţi l-am imaginat îţi împodobeşte ca o eşarfă sfielnicele entuziasme.

Sub umărul stâng,
Lumină tresărindă,
Ţin surâsul tău.

Nu sunt singur, ştii asta, deşi turme de incertitudini aleargă în tine şi eu, disperat, te reconstruiesc din toate edenurile pe unde am netrăit în copilăriile mele.
Nu sunt singur, ştii prea bine, căci talpa albă  a sufletului tău înaripat îmi striveşte cu tandreţe căderile violente în luciditate şi nici albastrul pur al uitării nu-mi poate adormi tentaţia de a mă abandona zborului.

Mă închin, păgân,
Gleznei unei secunde –
Biet Pygmalion!