Dar nu sunt singur, îţi zic, mângâi ploaia de pe chipul tău cu harpa coastelor mele şi tu îmi alergi pe buze şi te prefaci că te rătăceşti printre sincopele respiraţiei mele.
Dar singur nu mai pot fi, îţi zic, sărut mi te aşezi pe dimineţi şi muzica galatee a trupului pe care ţi l-am imaginat îţi împodobeşte ca o eşarfă sfielnicele entuziasme.
Sub umărul stâng,
Lumină tresărindă,
Ţin surâsul tău.
Nu sunt singur, ştii asta, deşi turme de incertitudini aleargă în tine şi eu, disperat, te reconstruiesc din toate edenurile pe unde am netrăit în copilăriile mele.
Nu sunt singur, ştii prea bine, căci talpa albă a sufletului tău înaripat îmi striveşte cu tandreţe căderile violente în luciditate şi nici albastrul pur al uitării nu-mi poate adormi tentaţia de a mă abandona zborului.
Mă închin, păgân,
Gleznei unei secunde –
Biet Pygmalion!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu