Se
face frig în templul care-mi eşti şi ziua mea de mâine se sprijină
doar pe aceste prefăcute zâmbete. E iarnă deja între coastele tale şi
inelarele noastre s-au descăsătorit pe-un gheţar de indiferenţă. Gerul
laser al privirii zdrobeşte tâmpla timpului şi Cronos îşi restrânge
aripile dimprejurul meu. Rămân încremenit într-o ultimă inutilă
implorare şi tu devii lumina tăioasă, rece, durândă, dintr-o viaţă pe
care nu mai ştiu s-o duc până la capăt...
Gând alb, translucid,
Castele de durere,...
Ziduri de gheaţă...
Dinspre
cenuşiul tâmplei sfârtecate se aud nechezând terifiant herghelii
sălbatice de înmuriri...Tu îţi ridici împrejur gigantice altare de
gheaţă, momind din depărtare rogvaivul unor rugi păgâne, carnale până la
incandescenţă, fără să poţi supravieţui altfel inefabilului şi
proteicului din care eşti alcătuită... Eu – lacrimă inutilă de piatră –
cad înspre asceză pentru o eternitate utopică, inexistentă şi
insignifiantă...
Visuri ucise,
Crivăţ sfâşiind candori,
Ger intercostal.
Cum
să escamotez aisbergul enorm al căderii în disperare? Cum să trec
dincolo de stalactita de gheaţă în care s-a transformat osul stern al
neputinţei ubicue? Cum să te mai strig pe nume, când auzul se închină
unei simfonii imperiale dedicate antarcticei din miezul neiubirii?
Nicicum, desigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu