Schimbare (timp de citire: două minute )

Eram, înainte de orice, copleșit de fundalul albastru-închis, negru pe alocuri, care mi se părea de plastic. Toate-mi păreau de plastic împrejurul meu și mă uimea faptul că eram așezat pe jos, în șezut. Pe podea sau pe pământul de sub mine, habar n-am, era o folie neagră, de plastic. Acoperea totul, contopindu-se cu întunericul dens, lucioasă, ca și când ar fi fost unsă cu grăsime topită sau cu un ulei lubrifiant. Pe suprafața neagră-strălucitoare a foliei, exact sub ochii mei, iluminau contrariant membre umane, amestecate cu membre porcine și cu niște aripi și gheare albe, curate, enorme, fără penele și pielea exterioară, galbenă și murdară, specifică ghearelor. Aparținuseră unui struț, probabil. Chiar și "adidașii" suini aveau șoricul curat, alb și păreau numai buni de aruncat în oală.

Îi vedeam zâmbetul hidos, galben-intens, mărginit de roșul țipător al buzelor groase și franjurat de dinții lați, cabalini, murdari. Nu era nicidecum un zâmbet uman, ci, mai degrabă, simțeam bucuria vorace a unui djinn-călău, deprins să-și măsoare măiestria și să-și bucure umorile cu urletele de groază și disperare ale celor pe care-i mutila. 

Nu știu cum, dar știam că, pentru mine, "greul" trecuse și că, orice mi se întâmplase, reușisem să îl "păcălesc" cumva pe nemilosul torționar. Indiferent de ceea ce-mi făcuse, simplul fapt că nu simțeam durere era o victorie nesperată. Apoi, îmi dădui seama că membrele umane din fața mea, de pe folia neagră de plastic unsuros, erau mâinile și picioarele mele. De la coate și de la genunchi, secționate perfect, membrele mele se amestecau cu picioare de porc și cu aripi și gheare de struț...

Din reflex, îmi ridicai mâinile în fața ochilor și, din întunecimea neverosimilă a locului, sub privirile mele, înfloriră, albe și grăsuțe, niște picioare mari de porc, pe care călăul mi le cususe cu o ață groasă, maro, de cioturi. Le simțeam ca pe propriile mele membre și le frecai  unul de celălalt, bucuros că îmi păstrasem funcția tactilă. 

Aveam, totuși, membre și impresia că "scăpasem ieftin" mă făcu să văd partea plină a paharului: fără discuție, aș fi putut să o pățesc mult mai rău. 

Luai seama la noile mele membre și mă amuză faptul că îmi fuseseră "montate" invers, cu copitele în afară, dar acestea îmi păru un detaliu insignifiant. Prin minte îmi trecu că, dacă aș fi exersat îndeajuns, aș fi putut chiar să cânt la chitară...

Călăul se hrănea, parcă, cu mimata mea suferință, căci - intuindu-i eu natura-i - ochii-mi, deja porcini, plângeau cu lacrimi mari și fierbinți...

Deziluzie (timp de citire: prea mult pentru tine. Treci dracului mai departe!)

 Îl priveam cu sentimentul că va încerca să mă înșele cumva. Era înalt și avea părul foarte scurt, fără să fie tuns la zero. Purta un tricou comun, închis la culoare, probabil albastru, și niște pantaloni de piele, care aveau niște stele de metal, în relief, destul de mari și inadecvate, pe lateral, acolo unde ar fi putut fi o vipușcă.

Mă gândesc la cei care vor ajunge să citească acest text și nu-mi pot stăpâni un zâmbet, realizând că procentul actual de imbecilitate este de vreo 75% din populația vorbitoare de limba română, așa încât preconizez, cu enormă indulgență, că doar unul din zece "turiști tembeli" vor avea habar despre ce este și la ce folosește o... vipușcă. Până la urmă, deși simt (și) o urmă de perversă satisfacție, zâmbetul meu este amar.

Vocea lui, abia perceptibil răgușită, părea aceea a unui farsor care încearcă să câștige ceva de la tine. 

- Vino! O să îți fac cunoștință cu doamna Negreanu. O să îți placă de dumneaei. A fost profesoară la Universitate. De fizică sau de chimie, din câte-mi amintesc.

Eram într-o sală enormă de bal și oameni, ale căror fețe abia le puteam desluși, treceau, eleganți, dintr-o parte în alta. El, însă, îmbrăcat în hainele lui de rocker, stătea răsturnat pe o canapea de lângă un perete și fuma. 

- Uite! Dumneaei este doamna Negreanu și dânsa este sora doamnei Negreanu. Sărut mâna, doamnelor! 

- Ooo! Sergiu! Ce mă bucur că te revăd! Chiar mă întrebam când îmi vei face cunoștință cu amicul tău? Dânsul este?

- Doamna Negreanu, știți că, la mine, vorba este vorbă! Acum a venit, acum l-am adus.

- Domnule, nu știți cât de mult vă prețuiesc, mi se adresă direct doamna Negreanu, care era o femeie foarte în vârstă, scundă și cifotică, dar care avea un păr scurt, extrem de negru și de strălucitor. 

- Și eu, domnule, rosti, cu voce la fel de plăcută, sora doamnei Negreanu, o femeie care-i semăna întru totul, fiind doar un pic mai tânără și mai puțin ridată...

Mă îmbrățișară temător și simții cum mă învăluie, tandru, un val de sinceră și puternică simpatie din partea celor două nonagenare. Îmi schimbai, cumpătat, impresia despre Sergiu, rockerul. Nu în sensul că el ar fi putut fi altceva decât un șarlatan insignifiant, de duzină, ci înțelegând, cumva, că pe mine, din motive de pură simpatie și, probabil, ca un exercițiu prin care să își demonstreze că are voință, mă iertase și nu urma să mă "ardă".

Ei bine, verbul acesta, "a arde", cu conotația lui argotică, va fi înțeles de un procent de peste 90% dintre cei care se vor încumeta să citească până aici. Zâmbet amuzat, desigur.

Pornii prin sala de bal, printre oamenii eleganți și discreți, după ce doamna Negreanu și sora ei aidoma îmi făcură, zâmbitoare, cu batista, promițându-mi că ne vom întâlni curând.

Încet-încet, lumina galben-aurie, care poleia totul împrejur, îmi devoală un ponton etajat, la marginea unui lac care, neverosimil, era în mijlocul sălii de bal. Sala enormă se transformase, parcă, într-un orășel-port, așezat pe malul acelui lac limpede și calm.

O fată zveltă, înaltă, îmbrăcată cu o rochie vaporoasă, cu un mic malacov, având o pălărie albă, cu boruri largi, prinsă peste coafura multietajată, sofisticată, plină de cârlionți blonzi și strălucitori, se apropie de mine, vizibil emoționată, și îmi așeză palmele pe piept. Fiind foarte aproape de fața mea putui să îi văd, foarte clar, chipul comun, banal, ușor asimetric, din care se remarcau ochii albaștri-deschis, exoftalmici și aparent înlăcrimați. Mă privea ca pe un idol și mă simțeam foarte jenat de adorația nejustificată, pe care o emana întreaga ei făptură, pentru mine și pentru zeul pe care ea îl crease în mintea ei, ad-hoc, din ceea ce-și imagina că sunt eu. Vibra ca o vioară Stradivarius, mânuită de propriile-i încântătoare visuri și simții cum ființa aceea, sinceră, naivă, total viscerală și extrem de entuziasmată, m-ar fi iubit așa cum nu ar fi putut să o mai facă nimeni, niciodată. Sancta simplicitas!

- Aaa, ai întâlnit-o pe Mălina?! se miră Sergiu, coborând treptele de lemn lustruit, care făceau trecerea dintre etajele pontonului. M-a înnebunit, continuă el volubil și culant, că vrea neapărat să te cunoască. Este că e simpatic, Măli? o întrebă el pe fata roșie de emoție.

- Da. Este foarte drăguț. Ești foarte drăguț. Dă-mi voie să îți mângâi fața!

Nu așteptă încuviințarea mea și își trecu palmele călduțe peste obrajii mei, peste tâmple și peste frunte.  Mă apucă ușor de după ceafă și îmi apropie fața de a ei, până ce buzele noastre se atinseră. Apoi, îmi dădu drumul, depărtându-și puțin fața de a mea și, din nou, se atinse, ușor, cu buzele de ale mele, aplecându-se spre mine, căci era puțin mai înaltă. Nu era un sărut. Ne atingeam doar buzele și gestul acesta intim era plăcut și plin de o firească tandrețe.

Sergiu dispăruse din raza mea vizuală și butaforia se schimbase. Nu mai eram pe ponton, ci sub un măslin bătrân, căruia îi vedeam frunzele și fructele, deasupra noastră, iar soarele stătea să apună, undeva în stânga mea, învăluindu-ne într-o magică lumină galben-roșiatică.

Mălina era sprijinită de copac, iar eu stăteam lângă ea, încercând să nu mă las purtat de val, de instinct, de gâlgâiala mea umorală. Renunțasem demult la carnal și nu aveam nicidecum în plan să schimb această situație, iar fata din fața mea, banală la chip și mult prea pasională, nu avea cum să mă prindă într-un vârtej al iubirii. Știam că, dacă ea nu mă putea întoarce din hotărârea-mi, nimeni nu ar mai putea. Iar ea, era foarte clar, nu avea cum să mă convingă. Eram imun la astfel de pasiuni, în secunda în care luciditatea punea stăpânire pe mine.

- Am să fiu exact cum ți-ai dori, îmi spuse Măli, fără să mă privească. Apoi, își întoarse ochii albaștri și bulbucați spre mine și îmi zâmbi. Avea buze subțiri și gura foarte mică. 

- Câți ani ai? o întrebai, știind că doar aici puteam găsi o cheie a despărțirii nedureroase.

- Douăzeci și opt.

- Ești foarte mică, Mălina.

- Nu sunt mică. Privește! Sunt mai înaltă decât tine, râse ea, apropiindu-și trupul de al meu și atingându-și fața de a mea. Femeile știu să iubească frumos.

- Eu am șaizeci de ani. Sunt bătrân, Mălina, este inutil...

- Bine, dar pari de treizeci și cinci... Cum?!... Cum să ai șaizeci de ani?!... 

Exact în momentul acela, doamna Negreanu și sora ei se apropiară de noi și, zâmbind complice, ne priviră admirativ.

- Mălina, să ai mare grijă de dumnealui. Nu-l dezamăgi!

- Bineînțeles, doamna Negreanu, îngăimă fata, gata să izbucnească în plâns. 

Doamnele se îndepărtară, urcând un deal înspre soarele roșu-orbitor, care apunea grăbit. Două siluete mișcându-se oarecum haotic, așa, cum se țineau de braț, ca un crab pe o plajă sângerie. Din când în când, se întorceau spre noi și își fluturau batistele, cum crabul își ridică cleștele mai mare, cel care a rezistat luptei cu vremurile aprige.

Eu cobor treptele săpate în stâncă, lăsând-o pe fată acolo, lipită de măslinul plin de fructe și de frunze verzi, plângând fără suspine, cu lacrimi mari, gândindu-se, probabil, la un zburător pur, care să aibă dracului toate calitățile pe care iubirea ei, fără precedent, le merita, cu prisosință. 

Lemn de lămâi (2)

Am mai crestat câteva emoții personale în bețișorul acesta fragil de lămâi. Senzația mea, generală, este de profundă tristețe, pentru că acestui copăcel i-a fost, practic, curmată viața din comoditatea asasină cu care omenirea contemporană face toate lucrurile. Oameni, care nu își cunosc propriile limitări și incapacități, acționează impulsiv, pe baza unei gâlgâieli hormonale de-o secundă, ca, apoi, să se trezească cu o complicație, pe care o rezolvă prin abandonare.

Din păcate, lămâiul ucis nu va căpăta nemurire nici după ce eu îl voi transfigura și, trecându-l în regn spiritual, îl voi aduce la o nouă și abstractă viață, fiindcă sunt convins că artifactele mele vor sfârși, abandonate, în praful vremilor viitoare și al uitării.

Dar, sub această umbrelă, cernită, a tristeții, rămâne bucuria de a lucra zglobiu, fără alt țel decât simplul exercițiu al dialogului, pe care îl port bucuros cu un prieten nou, generos și inedit. Îmi face plăcere să migălesc pe o suprafață atât de mică, deși ochii îmi obosesc, căci trecut-au mii de ani de istorie prin luminile lor... 

Nu știu cum va ieși, dar îmi place să modelez lemnul, să-i dau forme noi, deși mie îmi pare că dormeau, latent, în formele lui inițiale, să îl șlefuiesc și să mă bucur de textura lui fină și catifelată.

Mă întreb dacă aș putea procura o bucată mai mare de trunchi de lămâi? Nu pentru că aș fi zămislit vreo idee, ci pur și simplu, anticipând momentul când, poate, venindu-mi vreo idee, aș avea nevoie de o bucată de lemn de mare nădejde.

Este un moment creativ bun pentru mine și mărturisesc că sunt entuziasmat, sculptând acest băț de lămâi. Nu-i puțin lucru! ☺

 

Quasimodo, om, bărbat...

În toamna anului 2012, făcând experiențe pe diferite lemne pentru a le cunoaște și a hotărî dacă pot să îmi fie folositoare la lucrările de mai târziu, am dat peste o "crăcană" mică din lemn de dud și, folosind doar un briceag obișnuit, am început să o "modelez". Fără să mă gândesc la rezultat, tăiam în lemnul dur, încercând să creez suprafețe rotunde, convexe, concave, să subțiez materialul și să îi testez rezistența, să tai în "răspăr" și să văd dacă fibrele i se smulg... 

Fără să îmi dau seama, crăcana mea de dud - cât un lemn de praștie, la început - a căpătat o formă și m-a determinat să îmi imaginez un personaj. Imediat mi l-am conturat în minte și, profitând de crestăturile de până atunci, am realizat o mică lucrare care să semene cu personajul creat mental de mine. 

L-am multiplicat, chiar în aceeași zi, folosind niște crăcane din lemn de prun, găsite în livada unde mă aflam și, după vreo opt ore de sculptat cu briceagul, aveam deja trei figurine, care, deși erau asemănătoare, erau, concomitent, unice, din cauza dimensiunilor diferite, deschiderilor diferite ale crăcanelor, micilor noduri și puncte ale fiecărei lucrări. 

În mintea mea, personajul meu căpătase amploare și în anii care au urmat, până astăzi, i-am creat un univers de povești literare care, coroborate cu zecile de figurine unice și asemănătoare, pe care le-am sculptat de-a lungul intervalului, au devenit un concept artistic complex și extrem de consistent. 

Briceagul cu care am început seria, a fost singura unealtă pe care am folosit-o la crearea celor câteva zeci de figurine și, până pe întâi august, anul acesta (2026), numai el mi-a fost unealtă de sculptură, atunci când am realizat figurine mici, aproape de standard.

Anul acesta, însă, m-am hotărât să scot din anonimat deplin proiectul meu și, pentru că i-am adăugat multe alte dimensiuni și creații artistice subsidiare, am realizat și primul artifact, din lemn de alun, folosindu-mă de un alt cuțit, profesional, de această dată. 

"Quasimodo, om, bărbat" - Qomy, scris sintetic - este numele pe care l-am atribuit personajului meu, fiindcă el a devenit, în timp, o proiecție hiperbolică a personalității mele, așa cum mă percep eu ca "făcător de lumi". 

Nu voi înstrăina micile mele lucrări și nu voi (mai) face publice, deocamdată, aventurile lui Qomy, pentru că încerc, cu ajutorul unui asistent cu inteligență artificială, să "tokenizez" micile sculpturi și să creez un "Univers Qomy" și o amplă epopee legată de personaj.

Vă fac cunoștință cu Qomy prin două figurine mari, create în ultimii ani expres pentru prezentarea fotografică, pentru că figurinele standard sunt mici și detaliile lor nu sunt vizibile în fotografiile pe care le fac eu.

Lemn de lămâi (1)

 De când l-am văzut, am simțit că nu va avea viață vegetală prea lungă, pentru că o cunoșteam pe persoana care-l cumpărase. Ornamental, zglobiu, plin de fructe coapte, galbene și parfumate, deși abia era de câteva palme. După un an, l-am regăsit, mort, lângă tomberonul de gunoi și l-am recuperat, hotărât fiind să îi dau o șansă și, cu prilejul acesta să îl cercetez. 

Nu am o idee clară despre ceea ce voi face cu acest mic lemn de lămâi, însă mă bucur din plin de textura lui neașteptat de catifelată și îngăduitoare. Nu mă așteptam ca lemnul de lămâi să fie atât de solar și exuberant.

Am o minusculă sculptură în lemn de arțar, făcută cu mulți ani în urmă, tot așa, ca un test al acelui lemn alb, moale și maleabil și voi încerca să o combin, într-o lucrare de sine stătătoare, cu acest mic lămâi, recuperat de la gunoi. Să vedem ce va ieși!

Triste amintiri (timp de citire: 4 min 25 sec)

 Mereu i se spusese că arată mai tânăr față de vârsta sa. Contase foarte mult lucrul acesta, atunci când, în urmă cu vreo nouă sute de zile, se hotărâse să accepte provocarea. Nu mai era chiar în formă și articulațiile îi erau cam anchilozate, dar își luase cele patru luni de "gândire" tocmai ca să se antreneze și să ajungă, să arate și să se simtă optim, din punct de vedere fizic.

Peretele de oglindă al camerei de închisoare îi reflecta, cinic, un om slab, costeliv, cu părul alb și rar, care-și trăda cei aproape cincizeci și trei de ani pe care-i împlinise în mai. Slăbise enorm și lipsa vitaminelor îl îmbătrânise brusc, surpându-i parcă făptura semeață și ornamentală până mai ieri.

Era deja a douăzeci și una zi în care nu primea donații. Micul lift din perete ar fi trebuit să vină cu hrană, fix la douăsprezece, dacă urmăritorii ar fi donat. Nu venise nici astăzi, așa cum nu mai venise de exact trei săptămâni. Apă. Hidratarea era importantă. Foamea, însă, ca o arsură în trupu-i decrepit, îi murseca speranța și îi distrugea echilibrul,... concentrarea,... căci trebuia, permanent, să facă eforturi de voință, supraomenești, ca să nu cedeze. 

Atunci când i se pusese contractul pe masă și văzuse clauza care reglementa revocarea contractului, hotărâse că nu avea s-o activeze. Ar fi avut de plătit penalități în jur de două sute de mii de euro și... nu deținea astfel de sume. Se considera un ratat și știa, fără să aibă tăria s-o spună, că "șmecheria" asta, în care se băgase benevol, era "ultimul tren" al vieții sale, ultima mișcare care i-ar fi putut furniza o ieșire din scenă nu numai decentă, dar chiar strălucitoare și flamboaiantă. Credea, ca un naiv fără antidot, că merită un astfel de epilog. 

Îi veni în minte ideea că erau mulți oameni care nu înțelegeau denotația verbului "a flamba". Întâlnise câțiva care, atunci când vreun corp aflat în echilibru precar se clătina, spuneau că acel corp "flambează"... O prostie! Două prostii, de fapt!... De ce, oare, se gândise la treaba asta?! Era obosit și, cu gesturi mecanice și vădită silă, bău câteva înghițituri de apă. Uitase să înghită. Îl dureau țesuturile fine ale gâtului, la trecerea apei...

Oamenii tineri, care îi propuseseră afacerea, păreau ușor retardați. O fată cu pielea brună, dinți albi și gingii vinete vorbea strident și îi explica termenii contractuali, pe îndelete, în timp ce băieții, imberbi, pensați și machiați, completau cu mici explicații lapidare obligațiile și drepturile pe care le avea.

Era vorba despre un "show live 24/7", în care el urma să fie protagonistul și să fie plasat într-un studio, sub forma unei celule de închisoare, unde, filmat în continuu, trebuia să facă tot posibilul pentru a atrage donații de la urmăritori. Dacă sumele donate ar fi ajuns la un milion de euro, indiferent de durata în care s-ar fi strâns suma, atunci el și-ar fi încheiat contractul și ar fi plecat cu... fix două milioane de euro în conturi, nemai având vreo obligație față de firma care producea acest "show"... 

Îi întrebase de ce îl aleseseră pe el dintre atâția candidați? Fata îi răspunse că el avea "skiluri artistice" și că se plia cel mai bine pe cerințele profilului candidatului ideal.

Îi lăsară un timp de gândire rezonabil (patru luni) și îl îndrumară în demersurile de a-și pune în ordine treburile administrative.

Începuse filmarea și transmisiunea în direct într-o sâmbătă seara și văzuse cum numărul de urmăritori crescuse nesperat, în câteva săptămâni. Nu primea donații foarte multe, dar avea suficient cât să supraviețuiască. Apoi, în lunile care urmară, deși apelă la toate talentele lui, observă că rata de creștere a cuantumului donațiilor era nulă. Chiar dacă numărul donatorilor crescuse o perioadă, suma totală stagnase, fiindcă abonații și urmăritorii donau sume individuale mai mici.

Un milion de euro, ca țintă finală, îi păru o sumă imposibil de realizat. Avea deja, după un an de transmisie, în jur de un milion de abonați ai canalului, dar sumele scăzuseră dramatic și, orice făcea el în fața camerelor de dincolo de peretele-oglindă, părea că nu poate atrage donatori. 

Chiar și discuțiile și comentariile urmăritotilor despre el și despre povestea lui se comutaseră, acum, de la cele în care subiect era timpul în care va strânge suma de bani, la cele în care oamenii încercau să anticipeze momentul renunțării și capitulării lui, din pricina lipsei de donații, de foame, de disperare, de boală...

Avea acces la internet, fără restricții, trei ore pe zi, indiferent când dorea. Avea o cameră foto-video profesională și un editor de imagine performant, instalat pe computer. Avea chitara și un program de înregistrare-editare muzicală, avea un set mare de cuțite de sculptură, dălți și lemn, la cerere, care-i venea cu liftul de hrană. Avea toate instrumentele și condițiile tehnice ca să cânte, să scrie, să sculpteze mici obiecte din lemn și să facă mai mici sau mai mari filme, despre orice subiect dorea. Nu conta. Oamenii nu păreau interesați decât de modul accelerat în care trupul lui avea să cedeze din pricina lipsei de hrană. Nu furniza subiecte de interes, ci eșecul lui, previzibil, era singurul subiect de interes.

Nu îi răspundeau la comentarii și nu aveau reacții la nimic din ce oferea el, deja cu disperare, însă purtau lungi discuții, între ei, despre ei și problemele lor, despre lume și inadvertențele ei... El devenise un pretext pentru întâlnirile lor și o ciudățenie insignifiantă, pe care o ignorau bucuroși.

Poate că, inspirat de inexorabilul epilog al acestei povești, chiar dator vândut, vei sparge oglinda și vei evada.