Singur

Poate că doare,

Rană curgândă pe trup –

Pur, adevărul!

Gestica ridicolă a înmuririi cotidiene mi se desprinde de pe umerii tăioşi ai gândurilor şi oasele albe, frânte, ale unor speranţe vechi îşi exhibă ostentativ definitivele eşecuri dindărătul acestor lapidare pseudo-zâmbete. Îngenunchiat în mijlocul arenei, mă rog febril unor neinventaţi zei întru adormirea mursecândei lucidităţi. Atât de aproape de narcoză şi, totuşi, atât de multă lumină în privirile spectatorilor de ocazie care-mi curg - indiferenţi şi superbi - prin artere!

Tandră, suavă,

Zeitatea calină

A bunătăţii.

În mângâierea palmei ei sălăşluieşte catifeaua întunecată a unei nopţi zurlii de vară, în care o zână albă, mirosind a lapte şi a piatră sfârâmată, m-a condamnat lubric la propria-mi maturitate. Verdele răcoritor al palmelor ei îmi inundă intempestiv incandescenţa malignă a tâmplelor şi mă întoarce în pragul de icnete şi fiori al copilăriei muribunde, sub asaltul neîndurător şi zgâriind al celor o mie de săruturi-preludiu. Sunt – din nou, pentru o mică eternitate – mirare şi teamă, durere şi anxietate, foame fără gură de ostoit şi dezgust carnal… Lumină galbenă, bolnăvicioasă, golind un soare neverosimil de sfârşit de decembrie.

Aripi de argint,

Colivie de aur,…

La ce-mi folosesc?!

Infinită şi zvârcolindă, translucida alteritate mă abandonează formei şi toate dimensiunile sublimează instantaneu într-o secvenţială-intermitentă fiinţă, careia nu îi înţeleg nici geneza şi nici menirea. Lumea nu se poate sprijini - nici măcar cu gândurile ei suicidare - pe o atât de imponderabilă murire şi, pentru o altă insignifiantă eternitate, renunţ la reperele atât de necesare şi caraghioase ale civilităţii. Astăzi, sunt, iată, doar un semn de întrebare.  

Implorare

Desigur, îţi simt respiraţia abrazivă în cele mai decrepite spasme ale zurliului fluture multicolor arcănit între zăbrelele albe şi subţiri ale coastelor unei iarăşi ultime dorinţe. Mai mult, ştiu despre neverosimilele căderi înspre înalt şi despre abisul în spirală dintre tâmplele timpului, ipostaze pe care le exersezi imaginar ori de câte ori lumina sucombă la întâlnirea cu amfora de săruturi sângerii în care te-am ferecat. Îmi respriri sufletul pe care nici măcar nu am apucat să-l definesc că fiind, în fapt, albul maculat al zbaterii spasmodice din aripa murindă a unui înger căzut. În sinea mea, îmi atingi arcul frânt al obrazului cu sideful unei respiraţii în care porţi toate primăverile istoriei mele şi am răgazul de a îmi îndeplini un şir ostentativ de ultime dorinţe, ca şi când aş fi din nou aripă, surâs, zbor...

Sfârtecat între

Amintiri şi speranţe –

Zbor orb, spre neant.

Fiecare pas pe care alegi să îl faci în afara trupului meu de cuvinte şi muriri mă consumă până la inefabil. Talpa ta albă şi moale rescrie, cu un alfabet ucigaş, inutile indulgenţe direct pe zidurile nisipite de neîncredere ale acestui azil intercostal în care ego-ul decăzut de astăzi îşi imortaliza nesăbuit vremelnica glorie, abia cu câteva respiraţii în urmă. Şi nu înţelegi nicidecum că nu mai am timp să reînvăţ a muri în altă limbă, înfrăţit cu alte vocabule care, smintite şi autoritare, ar insista să inventez emoţii noi, doar pentru ele ivite. Uite, vezi tu cărarea aceea de aur şi smarald, adumbrită de salcâmi tineri şi zurbagii, verzi şi nătângi, gata să sporovăiască vrute şi nevrute cu orice adiere, cu orice pas, cu orice şoaptă? Nu scrie cu mersul tău alb şi moale pe pulberea ei căci duce, fatal, în miezul de smoală al coşmarului în care m-ai abandonat !

Prea împuţinat

De ieşirea-ţi din mine -

Durândă frică.

Întâmplă-te!

Între liniile abrazive ale palmelor mele se sinucid, transformându-se în cenuşă, fulgerele de clorofilă ale tuturor potenţialelor primăvăratice iubiri şi nu-i de mirare că leoicele tinere, lubrice şi scabros umorale, ce se hrăneau feroce cu universul meu adolescentin – carotid(?!), jugular(?!) -, se învârtesc înnebunite împrejurul cuştii de coaste şi sânge în care, iată, bătrân, sunt ferecat. Privesc, alienat, la vânzoleala hormonală a unei lumi întregi care vine să mă strivească sub privirile ei imbecile, în timp ce nu vreau altceva decât să pot muri ghiftuit de fiinţa ta, aici, în cuşca tot mai decrepită a trupului meu. Mă întâmplu obscen în răscrucea vederii unui cer catrilaginos şi nici nu mai simt cnutul iernii îngheţate dintre coastele acestei clipe dureros repetitive şi... ucigător perene.

Îţi strig să pleci implorând în gând să ai revelaţia durândă a unui suflet slut, căzut într-o îngenunchiere definitivă în faţa propriei nemernicii şi stau în cumpăna perversă a faptului de a-mi pierde putinţa neverosimilă de a te sublima în cazul în care strigătul meu mut ţi-ar înmuia cerbicia. Ştiu că, indiferent dacă te vei însoţi cu azurul tembel al nesfârşitului orizont sau te vei recăsători cu sideful prihănit şi desfigurat al pseudo-zborului meu, în monstrul care sunt se va rupe un zăgaz al zădărniciei şi otrava insatisfacţiei ne va ucide într-un târziu. Întâmplă-te şi tu cum vei putea! Afară! Printre celelalte leoaice tinere, chinuite zurliu de foamea fară de gură a visceralităţii pe care (ne)fiirea mea le-o va furniza...

Zâmbind în neant,

Ferecat între coaste-mi,

Zbor suicidar.

Disoluţie

Ca să mă droghez cu fiinţa ta, trebuie să stăvilesc curgerea descreierată a lumii şi, disperat, să mă agăţ de imaginea tot mai estompată şi neclară unei ieşiri grandioase, eterice, din scena imundă a cotidianului. Închis între propriile-mi tâmple ca într-o pinacotecă bolnavă de alb, mă întind pe halena libidinoasă a unei Errato procustiene şi renunţ la toate celelalte hedonice sfârtecări. Tu răsari dintr-o viitoare renunţare şi, deşi e încă iarnă în privirile tale, reuşeşti să schiţezi, cu mersul tău de gheişă, câteva hieroglife incandescente exact în miezul de fildeş al fiinţei decrepite care sunt. Tâmpla timpului se crapă şi lumea, ca o simfonie funebră, cenuşie, mi se revarsă, enormă, peste orice tremolo interior. Tardiv asasinat căci, pentru încă o inutilă viaţă, fi-voi intoxicat cu extatica durere care mi-eşti.

Îmi sădesc beţii

În tâmple, peste suflet,

Pe lucidităţi...

Din dreapta intrării edenului acestuia curg în serpentine tandre rapsodii despletite, văratice, rupte parcă din albastrul fosforescent al irişilor Afroditei şi cerul, ca un dom infinit, multicolor, îmi aşează în miezul său de vanilie fiecare înălţare, fiecare zbor... Râuri iuţi, de lumină rogvaivă, cad în cascade scânteietoare peste diamantul translucid al limitei inefabile dintre dorinţa ardentă şi imaginaţia febrilă şi iar îmi cerc palmele pe praful de aur al aripilor unui fluture uriaş care tresaltă zglobiu pe umărul meu stâng. Amurgul mă întâmpină cu zâmbetul roşu, opiaceu, al unui câmp de maci salbatici şi seara cade peste abandonarea mea doar cu un discret diez mai devreme.  

Întors în sine,

Joc de foc,... periculos,...

Ineluctabil.

Acum ştii de ce te cânt, cu disperare, la fiecare crug şi de ce zâmbeşti în toate fotografiile din gândurile mele. Acum ştii cum să mă abstractizezi din nou, surâzând.

(ne)Promisiuni

Decorul de astăzi ţi se mulează ca o paideumă dureroasă peste intermitenţa obositoare dintre melancoliile, nevrozele şi resemnările, cu care mă întorci, persuasivă, înspre cel mai sângeros Damasc pe care îl pot imagina. Împrejurul tău nu sunt decât zidurile schilodite ale cetăţilor de durere, pe care le-am ridicat, dintr-un reflex obsesiv, în închisoarea coastelor mele, de-a lungul acestui inconştient festin al muririi antume. Tu, aşa cum îţi stă bine, desenezi unicorni din semne de întrebare pe cenuşiul zdrenţuit al orizontului imediat şi te oferi, eterică, tuturor bestiilor trăitoare în sângele şi în respiraţia mea. Falsă promisiune, căci, oricât de violentă ar fi arsura tălpilor tale de gheişă pe obrazul ridat al sufletului meu salbaticit, spirala albastră a zborului nostru se sparge într-o mie şi una de poveşti fantastice, pe care tu le uiţi instantaneu şi pe care eu, iată, le plâng,  fiindcă nu am inventat încă alfabetul cu care să le îmbrac.

Strigăt mut, durând...

Abrazivele lacrimi

De neputinţă...

Îi sunt recunoscător zeiţei proteice a alterităţii,  fiindcă doar ieşit din ubicuul ego mă mai pot întâlni cu volatila ta amintire. Doar privind prin ochii Fetiţei cu Chibrituri pe fereastra zgârcită a azilului arctic în care îmi este întemniţat osul ivoriu al sufletului, mai pot să mi te aşez în câmpia verde a abia vederii mele. Desigur, tu te înfăţişezi de fiecare dată altfel, din ce în ce mai estompat, din ce în ce mai neclar, aşa încât te bănui mai mult decât te văd, te recompun mental mai mult decât te admir, te adulmec mai mult decât te iubesc... şi ştiu că ai dreptate să plângi şi să mă risipeşti printre frivole melancolii, printre mimate nevroze, printre calpe resemnări...

Rugă arzândă,

Cu sufletul în palme,

Spre-un vag chip cioplit...

Iar m-a sarit duminica asta. În mine, săptămâna are două zile de marţi şi pe tâmple îmi stă cenuşiul rece al unui cer care nu mai suportă nici măcar verticalitatea, darămite zborul pe care i-l reclam. În cealaltă zi de marţi mă voi strecura din închisoarea mea internă şi te voi imagina din nou, mai tristă, mai inaccesibilă, mai abstractă... Poate! Ştii că, de-o vreme, nu mai pot promite!...

Ritual

Îmi ridic mâinile spre tine şi cuprind în căuşul palmelor inima sângerie a amurgului acestei unidirecţionale abandonări. Biet avatar al unui alienat Ganesa, îmi desprind de pe chip masca bonom-elefantină a celui din urmă mimat epitaf şi amurgul roşiatic îşi înfige durerea prenocturnă în tristeţea monstruoasă, locuindă peren între ridurile obrazului meu sluţit. Gravitaţia tembelă înspre fantasma acromegalică a supra-fiinţei în care te-am transformat – zeiţă impudică, sadomasochistă, tributară ţărânei mele banale,... paradoxal glamuroase – mă ucide temeinic, cu fiecare cădere înspre serile astea carmine şi nesfârşite cu care mă pedepseşti.

Ziua se moare

În braţele sângerii

Ale tristeţii...

„Bine, dar măcar aneantizează-mă!” Te implor tăcut cu rana trupului meu răstignit în disperare. Reţeta fiinţei mele e simplă: mă aşez împotriva curgerii nisipului din clepsidra răsturnată a negândurilor mele, cu pleoapele strânse temeinic peste văzul meu imens, dar mai ales peste nevăzul meu monstruos şi îmi inventez, ad-hoc, o melodie stranie, ca o incantaţie, din maximum cinci acorduri de chitară, ca să cad, apoi, în sus, într-un profund catharsis şi, de-acolo, nu mai am nimic. Câmpia este netedă ca o sferă enormă de inox şi orice pas pe obrazul ei mă doare,... în trecut,... într-o... amintire dragă,... într-o secvenţă însorită a istoriei insignifiante... Te ajut să te îmbraci cu trupul meu şi să te încalţi (iarăşi) cu lumina lămpii intercostale... Şi aşa am trecut deja de amiază şi lampa asta zurlie pâlpâie, filează... Vei şti când şi cât să mă risipeşti, atunci când vei păşi sângerând pe indiferenţa glacială a unui poem perfect despre tine.

Cântec sub pleoapă,

Lapidar, indiferent,

Lacrimă să-ţi fiu!