Poate că doare,
Rană curgândă pe trup –
Pur, adevărul!
Gestica
ridicolă a înmuririi cotidiene mi se desprinde de pe umerii tăioşi ai
gândurilor şi oasele albe, frânte, ale unor speranţe vechi îşi exhibă
ostentativ definitivele eşecuri dindărătul acestor lapidare
pseudo-zâmbete. Îngenunchiat în mijlocul arenei, mă rog febril unor
neinventaţi zei întru adormirea mursecândei lucidităţi. Atât de aproape
de narcoză şi, totuşi, atât de multă lumină în privirile spectatorilor
de ocazie care-mi curg - indiferenţi şi superbi - prin artere!
Tandră, suavă,
Zeitatea calină
A bunătăţii.
În
mângâierea palmei ei sălăşluieşte catifeaua întunecată a unei nopţi
zurlii de vară, în care o zână albă, mirosind a lapte şi a piatră
sfârâmată, m-a condamnat lubric la propria-mi maturitate. Verdele
răcoritor al palmelor ei îmi inundă intempestiv incandescenţa malignă a
tâmplelor şi mă întoarce în pragul de icnete şi fiori al copilăriei
muribunde, sub asaltul neîndurător şi zgâriind al celor o mie de
săruturi-preludiu. Sunt – din nou, pentru o mică eternitate – mirare şi
teamă, durere şi anxietate, foame fără gură de ostoit şi dezgust
carnal… Lumină galbenă, bolnăvicioasă, golind un soare neverosimil de
sfârşit de decembrie.
Aripi de argint,
Colivie de aur,…
La ce-mi folosesc?!
Infinită
şi zvârcolindă, translucida alteritate mă abandonează formei şi toate
dimensiunile sublimează instantaneu într-o secvenţială-intermitentă
fiinţă, careia nu îi înţeleg nici geneza şi nici menirea. Lumea nu se
poate sprijini - nici măcar cu gândurile ei suicidare - pe o atât de
imponderabilă murire şi, pentru o altă insignifiantă eternitate, renunţ
la reperele atât de necesare şi caraghioase ale civilităţii. Astăzi,
sunt, iată, doar un semn de întrebare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu