Proiecţie

Adaug frânturi de zâmbete, dintr-un trecut reinventat astăzi, fiecărei lacrimi pe care îmi imaginez că o plângem – concomitent - pe altarul rece, marmorean, al defunctei noastre împletiri fiinţiale. Nu îmi pot permite să mă disoluţionez mai abitir în suferinţă, fiindcă îmi este groază să mă despart de amintirea ta până şi în fibra subţire a celui mai abscons colţ al sinelui meu, acolo unde  ţi-am zidit neştiută, solar-glamuroasă... cetate. Totuşi, simt cum terifiantul dor de tine mă sfârtecă intern, făcându-mă să mă scurg înspre firmamentul fără sens, ca într-un abis căscat aberant spre înalt, zălud şi fără noimă pentru fiinţa ignară care sunt, fiinţă iremediabil  alterată de telurica gravitaţie, de umorale puseuri de pseudo-personalitate, de adânca şi definitiva nepricepere în a te iubi... Niciodată nu mi-a fost mai confortabilă senzaţia arzândă a renunţării la mursecânda actualitate pentru o secundă din trecutul meu. Niciodată îngenuncherea sufletului  - acestui suflet inutil înaripat - nu a fost mai adâncă, mai fermă, ireversibilă...

Durânde lacrimi,
Demoni preschimbaţi în ploi
De primăvară.

Şi iar gândul de tine, ca o atingere albă de aripă peste fruntea-mi încinsă de suicidare lucidităţi... Mâinile mi se strâng spasmodic în jurul propriului trup, crezând, bietele, că gestul îmbrăţişării îmi va ameliora foamea fără de saţ a dorului de împreună, de amândoi, de zâmbetele pereche, atât de fierbinţi, încât – pe-atunci - aerul se aprindea în preajmă-ne, poleindu-ne zeesc cu flăcări înalte de fluturi de-o secundă multicolori, incandescenţi, nemaivăzuţi din cele timpuri... Submersie într-un narcotic ieri, colorat, blând, înmiresmat ... Întoarcere în secţiunea de aur a vieţuirii noastre şi, odihnitor, universul ţinându-ne în căuşul cald şi mângâios al giganticelor sale palme. În orice colţ al trupului meu aş încerca să mă ascund de sfârtecândul dor de tine mă întâlnesc cu primăvara verde a zâmbetului tău,... ori cu toamna umedă a privirilor tale,... ori cu vara de aur a săruturilor... şi iarna mea internă nu are mas să se aştearnă peste respiraţia-mi cu temeinicia pe care i-o ştiam...

Evadat din azi,
Refuzat peren de ieri,
Plângând de mâine...

Strigăt

Amintiri târânde, pline de solzi, spinările musculos şerpuinde ale multicefalei angoase, lichefierea incandescentă a răbdării de a-ţi recompune zâmbetul de care trupul meu - mursecat intern de disperări atroce - este într-atâta de flămând. Mă predau auriului catifelat al soarelui pe care-l porţi în pielea parfumată şi seara vieţii mi se scurge printre plete, peste greabăn, printre omoplaţii descărnaţi de ierni albastre care m-au învins de mii de ori, făcându-mă una cu durerea, cu suferinţa. Mă sprijin de lacrimile care îţi strălucesc pe obrajii ascunşi în părul negru, greu, sticlos, ca o noapte polară definitivă şi încerc să nu plâng şi eu, deşi ştim amândoi că ochii nu ne mai aparţin şi că nu suntem altceva decât instrumente prin care haiduci zurlii, cruzi, ignoranţi şi fecioare imbecile, din lapte şi miere, se hârjonesc, inundaţi de dorinţe, în trupurile noastre vlăguite de o prea sagace gravitaţie...

Dar ochii nu sunt

Decât oglinzi plângânde

Ale dorului.

Oriunde ţi-aş imagina făptura fragilă, mângâierile, reprimate dureros acum, sălăşluinde între ridurile adânci ale palmelor mele, nu reuşesc să îşi amintească  finul contur al zâmbetului cu care îmi împodobeai deunăzi cerul. Îmi eşti atât de în suflet, încât mă doare orice adiere a lumii care ar putea să-ţi atingă fiinţa, însă nu mai am puterea să (re)învăţ relieful inundat de lumină al zâmbetului tău de mine. Uite, nu mă mai pot ridica din noroiul gros al disperării şi fiecare nouă nevorbă,  pe care te încăpăţânezi să o taci, mă sleieşte de dorinţa de a mai rămâne în mine, în timp, în lume!... Nu mai pot să mă prefac că îţi ştiu zâmbetul, când dorul meu de a te îmbrăca din nou cu săruturi mă ucide lent, fără reversibilitate! Oricât aş vrea să pot, nu mai am trup pentru noi sfârtecări!...

Lacrimi în suflet,

Asasine disperări,

Amurg resemnat...