Strigăt

Amintiri târânde, pline de solzi, spinările musculos şerpuinde ale multicefalei angoase, lichefierea incandescentă a răbdării de a-ţi recompune zâmbetul de care trupul meu - mursecat intern de disperări atroce - este într-atâta de flămând. Mă predau auriului catifelat al soarelui pe care-l porţi în pielea parfumată şi seara vieţii mi se scurge printre plete, peste greabăn, printre omoplaţii descărnaţi de ierni albastre care m-au învins de mii de ori, făcându-mă una cu durerea, cu suferinţa. Mă sprijin de lacrimile care îţi strălucesc pe obrajii ascunşi în părul negru, greu, sticlos, ca o noapte polară definitivă şi încerc să nu plâng şi eu, deşi ştim amândoi că ochii nu ne mai aparţin şi că nu suntem altceva decât instrumente prin care haiduci zurlii, cruzi, ignoranţi şi fecioare imbecile, din lapte şi miere, se hârjonesc, inundaţi de dorinţe, în trupurile noastre vlăguite de o prea sagace gravitaţie...

Dar ochii nu sunt

Decât oglinzi plângânde

Ale dorului.

Oriunde ţi-aş imagina făptura fragilă, mângâierile, reprimate dureros acum, sălăşluinde între ridurile adânci ale palmelor mele, nu reuşesc să îşi amintească  finul contur al zâmbetului cu care îmi împodobeai deunăzi cerul. Îmi eşti atât de în suflet, încât mă doare orice adiere a lumii care ar putea să-ţi atingă fiinţa, însă nu mai am puterea să (re)învăţ relieful inundat de lumină al zâmbetului tău de mine. Uite, nu mă mai pot ridica din noroiul gros al disperării şi fiecare nouă nevorbă,  pe care te încăpăţânezi să o taci, mă sleieşte de dorinţa de a mai rămâne în mine, în timp, în lume!... Nu mai pot să mă prefac că îţi ştiu zâmbetul, când dorul meu de a te îmbrăca din nou cu săruturi mă ucide lent, fără reversibilitate! Oricât aş vrea să pot, nu mai am trup pentru noi sfârtecări!...

Lacrimi în suflet,

Asasine disperări,

Amurg resemnat...