Lucrarea a VII-a (Virtual Expo IV)

Ani la rând, tot mai lehămit şi mai dezordonat, am lucrat la Virtual Expo IV. Fără îndoială, entuziasmul meu s-a diminuat considerabil şi nu mai găsesc resursele de a devoala lumile mele interioare... Le imaginez doar, în lungi perioade de introvertire şi îmi pare o injustiţie faţă de ele şi, mai ales, faţă de mine să le materializez şi să le expun.

Van

Un lemn comun, "furat" dintr-o stivă de lemne tăiate, din curtea neîmprejmuită (pe atunci) a unei întreprinderi, mi-a fost tovarăş de drum lung şi sinuos în realizarea acestei lucrări. Am sperat ca lemnul să nu fie foarte îndărătnic şi, evident, m-am înşelat. Proiectasem o cu totul altă lucrare însă, aşa cum am mai povestit, lemnul are, de fiecare dată, prorpria lui viaţă, voinţă, plan şi te va obliga să îţi reconsideri atitudinea şi proiectele în funcţie de personalitatea sa.

Era verde, suculent şi promiţător, la început. Apoi, ca şi când mi-ar fi ghicit impostura ascunsă sub angoasa mea cea iremediabilă, a îmbătrânit neverosimil, s-a crăpat grotesc în următoarele zile şi a devenit posac, întocmai ca şi mine...

Ne-am luat seama şi am început să dialogăm. Fără aplomb, fără speranţe, fără acel entuziasm frivol şi ebriant care, până în urmă cu şapte, opt ani, mă însoţea.  Am schiţat în minte o imagine vagă, care să i se potrivească şi am purces.

Apoi, mi-am dat seama că totul, absolut totul, este inadecvat şi am abandonat pentru luni de zile. Îl priveam cu resemnare, acceptând că este un eşec şi nu credeam că voi mai găsi energia să-l finalizez... Murirea asta, căreia îi spunem viaţă, mi-a oferit timpul fizic necesar şi, în pofida letargiei care tinde să mă încremenească, am reuşit să aduc lucrarea la forma pe care, vag, o imaginasem la început... Degeaba însă, fiindcă, oricât de corect proporţionată îmi pare această lucrare, nu găsesc nicio lumină în tâmplele mele,... sub coastele mele... 

Lucrarea se numeşte Van şi, în viziunea mea, ocupă penultimul loc în cadrul celei de-a patra expoziţii virtuale.

***

Nu ştiu ce se întâmplă înlăuntrul meu şi nu ştiu cum să interpretez faptul că simt acut nevoia de tăcea din punct de vedere artistic, de a tăcea definitiv. Mă răzvrătesc din ce în ce mai rar împotriva chemării neantului şi sunt din ce în ce mai convins că răzvrătirea asta a mea este o eroare capitală... 

Lucrarea a VI-a (Virtual Expo IV)

    Protecto

Este o lucrare facută pentru că lemnul mi-a apărut în cale și forma lui reclama această realizare. Nu am fotografiat faze intermediare ale acestei lucrări fiindcă m-am îndoit mereu de faptul că voi putea să o termin. Găunos și putred pe alocuri, lemnul s-a arătat mai puternic și mai prietenos decât credeam și am reușit să finalizez o lucrare de o enormă încărcătură emoțională...

Speranța deșartă a proiecției propriei persoane într-o altă persoană, optimizată de experiențele acumulate, nevoia de a fi protejat și de a proteja, plăpânda tentație a întâlnirii - fie și fulgurante - cu firescul, iubirea de amurg, portocalie și istovitoare, extaze și disperări eterne sau de-o clipă, toate acestea și un univers de alte trăiri acumulate în tăieturile acestei lucrări...

Desigur, ca de obicei, îmi vine să nu mă despart nici de această sculptură, însă, de această dată, îmi voi înfrâna firea pygmalionescă și o voi vinde. Detalii despre caracteristicile lucrării și despre prețul ei veți obține în privat (quasimodosculptures@gmail.com), dacă sunteți interesați.

MandalAda (final)

 MandalAda - povestea mea de dragoste târzie. Iat-o finalizată și, mai apoi, distrusă. V-am tot spus că lucrările mele, indiferent că sunt scrieri, muzică sau sculptură, au viața lor proprie, imediat cum au ieșit din mâinile mele. Dacă ști-vor să facă față furiei umane, ubicue și absurde, măcar vor supraviețui, dacă nu vor ști, vor fi sortite neantului. Gata cu MandalAda!

MandalAda

Introspecţie, acceptare, regăsire, echilibru. Asta reprezintă prima mea mandala, singura de această mică dimensiune (15 x 20 cm) pe care o voi face... Für dich, Ada, pentru că tu eşti călăuza mea fantastică!

Gând

Entuziasm

Consecvenţă

Reuşită

Desigur, MandalAda fi-va desăvârşită când o voi trata cu un ulei protector, însă, până atunci, o voi expune aici ca pe o lucrare singulară, inedită, care nu va face parte din niciuna dintre seriile mele sculpturale.

O ultimă scândurică de lemn de cireş din seria Haiku-urilor (trecut-au ani de-atunci!!!) mi-a fost parteneră de emoţie în această savuroasă aventură şi, fascinant pentru mine, am descoperit un nou lemn, din care am făcut postamentul lucrării, lemn care mi s-a înfăţişat fantastic de generos, prietenos, promiţător...

Am în plan o expoziţie virtuală cu Mandale de dimensiuni mult mai mari, însă nu ştiu dacă voi avea timpul să duc la bun sfârşit (măcar să încep) un astfel de demers. Totuşi, ca să îmi demonstrez bunele intenţii, voi eticheta această lucrare (nevandabilă) cu eticheta Mandala.

Lucrarea a V -a (3)

Vacuum

Desigur, a fost exact pe-atât de greu pe cât îmi imaginasem... Acum, la sfârşitul aventurii cu acest lemn, îmi pare că o veşnicie a trecut peste noi şi că nu ne mai cunoaştem...

Când am început lucrarea "Vacuum", sufletul îmi era atât de gol, încât lumea întreagă nu mi l-ar fi putut linişti, ostoi, vindeca...

Acum, când am terminat artifactul, în mine se hârjonesc din nou adolescentine primăveri şi nu-mi mai recunosc sfârtecările de început, decât prin amprenta inconfundabilă a sufletului meu căzut prea mult şi prea ades,... sperând inutil şi naiv,... multicolor din când în când...

Acum sunt mai "frumos" şi aripile-mi îmbrăţişează cerul cu cel mai albastru optimism, dar am eu oare dreptul să intervin cu preaplinul şi "rogvaiv-ul" zglobiu al zâmbetului de acum în şi asupra disoluţiei mursecânde dintru-nceput? Am hotărât că nu!

"Vacuum" este un strigăt de disperare, la fel ca toate celelalte lucrări ale acestei serii (Perfidie, Visceral, Disperare, Fiinţa Sfincter) şi mă rog - inconsecvent şi amator - tuturor zeilor să fie ultima mea depresie,... deşi este evident că "frumuseţea" mea stă şi-n aceste sfârtecânde căderi...

Nimic nu am de gând să spun despre această lucrare, căci nu va fi de-nstrăinat... O iubesc ca pe cel mai risipitor frate şi mă bucur că am putut să o săvârşesc într-un târziu...

Racursi

Amurg pe tâmple,
Serafice resemnări,
Durând tremolo...

Prin fereastra crăpată a templului în care ţi-am săpat amintirea nu se mai întrezăreşte decât pulsaţia fragilă a luminii unei muribunde ultime desperecheri şi vocabulele-săruturi, cu care însorirea trupului tău, subţire-mlădiu, se împodobea, cad, arse, din înaltul boltei acestui dans păgân... Ne dezobişnuim, cu prefăcut interes şi mimată înţelepciune, de haloul cu care fericirea ne înveşmântase  şi ne pierdem, precipitaţi, naivităţile, flori genuine pe care le îngrijiserăm atât de aprig în vremea în care suflete-fluturi ne bântuiau sidefiul, argintiul, azuriul... Ultimele zvâcnete de sublim se resorb cu sfiiciune în umorile acestei paradigme procustiene pe care, iată, o binemerităm! Umerii trecutului se gârbovesc şi lacrimi mari, de nefiire, ucid cu dementă dezinvoltură zâmbetul trist al unui Cronos care nu ar fi vrut să ne îmbrăţişeze din nou!

Lacrimă albă,
Sfâşietor racursi,
Abandonare...

În nordul albastrului polar al unei lumi aşezate pe negânduri şi definitive renunţări, îţi zidesc, din dureri banale şi calme, un dom translucid în care să te ascund de dorul asasin, care îmi devorează actualitatea. Ştim amândoi că nu suporţi frigul şi că, exilată printre cupolele de gheaţă ale castelelor mele de ratări, vei deveni insuportabil de inefabilă şi de capricioasă şi ne asumăm această din urmă stâmbăciune cu care ne tatuăm înmurirea tocmai fiindcă vrem să eludăm căderea în abisul ce părea inerent al prozaicului. Tu zâmbeşti, deşi nu-mi vei ierta niciodată incapacitatea de a fi om, iar eu râd de-a binelea, urându-te că ai mimat, doar, zeescul! Ne completăm nefericit inexistenţele şi dezbrăţişarea ne dă târcoale ca un clan de hiene hămesite! Te uit şi tu mă rătăceşti printre detalii... Iar şi iar... Ori de câte ori trupurile noastre vor să intre în spirala păgână a instinctualului...

Uitări mimate -
Eschivă inutilă
A orgoliului.

Lucrarea a V-a (2)

Poate ne-ar atinge tandru oasele albe ale sufletelor câteva versuri rupte din prea lumina unei roşii amurgiri! Le-am păstrat, însă, pentru zilele reci ale toamnei ce ne va cotropi! Până atunci, eu ţin în căuşul abraziv al palmelor surâsul trist, melancolic, al acestui lemn, iar el îmi mângâie zborul abia perceptibil al aripei mele de înger-demon cu alterităţile lui virtuoase. Simbioză efemeră, panaceu al insignifianţei, frânturi rupte, nesperat, avarei fericiri...

Microrăzvrătire

Se topesc sori nărăvaşi în zvârcolirea incandescentă a dorului meu de împreună şi nenăscute lumi îmi blesteamă asasina submersie în chemarea asta, aprinsă, roşie, viscerală, lichefiindă până la ieşirea dintre tâmplele alienate ale unui Cronos vulgar, lubric, din piatră arsă şi prea multe şi colorate morminte... Urlete groaznice, de durândă reîntoarcere în nefiire, se împletesc cu muribunde limbi de foc şi potenţiale galaxii sunt aneantizate doar pentru un zâmbet de-al tău,... de demult, dintr-o adolescenţă iluzorie pe care ţi-am ratat-o amândoi... Las în afara existenţei dumnezei domestici, mici, pârguiţi de aşteptarea eonică a ivirii lor fortuite şi, afară doar de greaţa uşoară a ucigaşului din întâmplare, nicio altă senzaţie nu mai are loc în chiupul meu de piele alb-sidefie peste sfârtecânda nevoie de amândoi, de inelarele noastre încleştate cu sfâşietoare disperare unul de celălalt... Tu ştii asta şi îţi fereşti chipul de mângâierea abrazivă a luminii. Preferi clar-obscurul vag al serilor poleite cu rubinul narcotic al vinului şi cel al dimineţilor înceţoşate de mahmureala săruturilor sărate şi zgâriinde... Tu ştii disimularea...

Lacrimi pe cerul
Unei lumi decadente
Ireversibil...

Inversul întunecat al lumii se răzvrăteşte şi naşte nefiiri melancolice, care explodează multicolor pe firmamente imaginare, de un inefabil fantastic ce irită orizontul până la îngreţoşare. Cu parcimonie şi enormă inhibiţie, cârduri de zâmbete complezente se sinucid fără nicio graţie la picioarele desculţe ale nimicniciei unei iubiri bâtrâne, solzoase, surpate lamentabil în propria, incomensurabilă, falsitate. Ne ţinem unul între coastele celuilalt, suflete suprapuse, respirânde la unison, ca atunci când groaza de a te pierde îşi înfipsese în mine ghearele lungi şi strălucitoare, ţintuindu-mă în oarbă turbare ca pe un alt neputincios Polifem... Şi, chiar şi aşa, ştiu că te-am rătăcit printre zidurile acestor monstruoase cetăţi interne ale durerii şi zvârcolirii perene, însă doar pentru această chinuită viaţă, iubirea mea, doar pentru acest ultim, inutil, ciot de viaţă, marea mea iubire!... Uite, sunt doar un singur cuvânt ininteligibil în praful şi pulberea lumii ăsteia dispărânde şi te respir din amintirile tot mai amăgitoare, estompate şi divergente, care ne-au mai rămas!...

Ziduri durânde -
Nezborul din aripa
Prea neputinţei...

Proiecţie

Adaug frânturi de zâmbete, dintr-un trecut reinventat astăzi, fiecărei lacrimi pe care îmi imaginez că o plângem – concomitent - pe altarul rece, marmorean, al defunctei noastre împletiri fiinţiale. Nu îmi pot permite să mă disoluţionez mai abitir în suferinţă, fiindcă îmi este groază să mă despart de amintirea ta până şi în fibra subţire a celui mai abscons colţ al sinelui meu, acolo unde  ţi-am zidit neştiută, solar-glamuroasă... cetate. Totuşi, simt cum terifiantul dor de tine mă sfârtecă intern, făcându-mă să mă scurg înspre firmamentul fără sens, ca într-un abis căscat aberant spre înalt, zălud şi fără noimă pentru fiinţa ignară care sunt, fiinţă iremediabil  alterată de telurica gravitaţie, de umorale puseuri de pseudo-personalitate, de adânca şi definitiva nepricepere în a te iubi... Niciodată nu mi-a fost mai confortabilă senzaţia arzândă a renunţării la mursecânda actualitate pentru o secundă din trecutul meu. Niciodată îngenuncherea sufletului  - acestui suflet inutil înaripat - nu a fost mai adâncă, mai fermă, ireversibilă...

Durânde lacrimi,
Demoni preschimbaţi în ploi
De primăvară.

Şi iar gândul de tine, ca o atingere albă de aripă peste fruntea-mi încinsă de suicidare lucidităţi... Mâinile mi se strâng spasmodic în jurul propriului trup, crezând, bietele, că gestul îmbrăţişării îmi va ameliora foamea fără de saţ a dorului de împreună, de amândoi, de zâmbetele pereche, atât de fierbinţi, încât – pe-atunci - aerul se aprindea în preajmă-ne, poleindu-ne zeesc cu flăcări înalte de fluturi de-o secundă multicolori, incandescenţi, nemaivăzuţi din cele timpuri... Submersie într-un narcotic ieri, colorat, blând, înmiresmat ... Întoarcere în secţiunea de aur a vieţuirii noastre şi, odihnitor, universul ţinându-ne în căuşul cald şi mângâios al giganticelor sale palme. În orice colţ al trupului meu aş încerca să mă ascund de sfârtecândul dor de tine mă întâlnesc cu primăvara verde a zâmbetului tău,... ori cu toamna umedă a privirilor tale,... ori cu vara de aur a săruturilor... şi iarna mea internă nu are mas să se aştearnă peste respiraţia-mi cu temeinicia pe care i-o ştiam...

Evadat din azi,
Refuzat peren de ieri,
Plângând de mâine...

Strigăt

Amintiri târânde, pline de solzi, spinările musculos şerpuinde ale multicefalei angoase, lichefierea incandescentă a răbdării de a-ţi recompune zâmbetul de care trupul meu - mursecat intern de disperări atroce - este într-atâta de flămând. Mă predau auriului catifelat al soarelui pe care-l porţi în pielea parfumată şi seara vieţii mi se scurge printre plete, peste greabăn, printre omoplaţii descărnaţi de ierni albastre care m-au învins de mii de ori, făcându-mă una cu durerea, cu suferinţa. Mă sprijin de lacrimile care îţi strălucesc pe obrajii ascunşi în părul negru, greu, sticlos, ca o noapte polară definitivă şi încerc să nu plâng şi eu, deşi ştim amândoi că ochii nu ne mai aparţin şi că nu suntem altceva decât instrumente prin care haiduci zurlii, cruzi, ignoranţi şi fecioare imbecile, din lapte şi miere, se hârjonesc, inundaţi de dorinţe, în trupurile noastre vlăguite de o prea sagace gravitaţie...

Dar ochii nu sunt

Decât oglinzi plângânde

Ale dorului.

Oriunde ţi-aş imagina făptura fragilă, mângâierile, reprimate dureros acum, sălăşluinde între ridurile adânci ale palmelor mele, nu reuşesc să îşi amintească  finul contur al zâmbetului cu care îmi împodobeai deunăzi cerul. Îmi eşti atât de în suflet, încât mă doare orice adiere a lumii care ar putea să-ţi atingă fiinţa, însă nu mai am puterea să (re)învăţ relieful inundat de lumină al zâmbetului tău de mine. Uite, nu mă mai pot ridica din noroiul gros al disperării şi fiecare nouă nevorbă,  pe care te încăpăţânezi să o taci, mă sleieşte de dorinţa de a mai rămâne în mine, în timp, în lume!... Nu mai pot să mă prefac că îţi ştiu zâmbetul, când dorul meu de a te îmbrăca din nou cu săruturi mă ucide lent, fără reversibilitate! Oricât aş vrea să pot, nu mai am trup pentru noi sfârtecări!...

Lacrimi în suflet,

Asasine disperări,

Amurg resemnat...

Singur

Poate că doare,

Rană curgândă pe trup –

Pur, adevărul!

Gestica ridicolă a înmuririi cotidiene mi se desprinde de pe umerii tăioşi ai gândurilor şi oasele albe, frânte, ale unor speranţe vechi îşi exhibă ostentativ definitivele eşecuri dindărătul acestor lapidare pseudo-zâmbete. Îngenunchiat în mijlocul arenei, mă rog febril unor neinventaţi zei întru adormirea mursecândei lucidităţi. Atât de aproape de narcoză şi, totuşi, atât de multă lumină în privirile spectatorilor de ocazie care-mi curg - indiferenţi şi superbi - prin artere!

Tandră, suavă,

Zeitatea calină

A bunătăţii.

În mângâierea palmei ei sălăşluieşte catifeaua întunecată a unei nopţi zurlii de vară, în care o zână albă, mirosind a lapte şi a piatră sfârâmată, m-a condamnat lubric la propria-mi maturitate. Verdele răcoritor al palmelor ei îmi inundă intempestiv incandescenţa malignă a tâmplelor şi mă întoarce în pragul de icnete şi fiori al copilăriei muribunde, sub asaltul neîndurător şi zgâriind al celor o mie de săruturi-preludiu. Sunt – din nou, pentru o mică eternitate – mirare şi teamă, durere şi anxietate, foame fără gură de ostoit şi dezgust carnal… Lumină galbenă, bolnăvicioasă, golind un soare neverosimil de sfârşit de decembrie.

Aripi de argint,

Colivie de aur,…

La ce-mi folosesc?!

Infinită şi zvârcolindă, translucida alteritate mă abandonează formei şi toate dimensiunile sublimează instantaneu într-o secvenţială-intermitentă fiinţă, careia nu îi înţeleg nici geneza şi nici menirea. Lumea nu se poate sprijini - nici măcar cu gândurile ei suicidare - pe o atât de imponderabilă murire şi, pentru o altă insignifiantă eternitate, renunţ la reperele atât de necesare şi caraghioase ale civilităţii. Astăzi, sunt, iată, doar un semn de întrebare.  

Implorare

Desigur, îţi simt respiraţia abrazivă în cele mai decrepite spasme ale zurliului fluture multicolor arcănit între zăbrelele albe şi subţiri ale coastelor unei iarăşi ultime dorinţe. Mai mult, ştiu despre neverosimilele căderi înspre înalt şi despre abisul în spirală dintre tâmplele timpului, ipostaze pe care le exersezi imaginar ori de câte ori lumina sucombă la întâlnirea cu amfora de săruturi sângerii în care te-am ferecat. Îmi respriri sufletul pe care nici măcar nu am apucat să-l definesc că fiind, în fapt, albul maculat al zbaterii spasmodice din aripa murindă a unui înger căzut. În sinea mea, îmi atingi arcul frânt al obrazului cu sideful unei respiraţii în care porţi toate primăverile istoriei mele şi am răgazul de a îmi îndeplini un şir ostentativ de ultime dorinţe, ca şi când aş fi din nou aripă, surâs, zbor...

Sfârtecat între

Amintiri şi speranţe –

Zbor orb, spre neant.

Fiecare pas pe care alegi să îl faci în afara trupului meu de cuvinte şi muriri mă consumă până la inefabil. Talpa ta albă şi moale rescrie, cu un alfabet ucigaş, inutile indulgenţe direct pe zidurile nisipite de neîncredere ale acestui azil intercostal în care ego-ul decăzut de astăzi îşi imortaliza nesăbuit vremelnica glorie, abia cu câteva respiraţii în urmă. Şi nu înţelegi nicidecum că nu mai am timp să reînvăţ a muri în altă limbă, înfrăţit cu alte vocabule care, smintite şi autoritare, ar insista să inventez emoţii noi, doar pentru ele ivite. Uite, vezi tu cărarea aceea de aur şi smarald, adumbrită de salcâmi tineri şi zurbagii, verzi şi nătângi, gata să sporovăiască vrute şi nevrute cu orice adiere, cu orice pas, cu orice şoaptă? Nu scrie cu mersul tău alb şi moale pe pulberea ei căci duce, fatal, în miezul de smoală al coşmarului în care m-ai abandonat !

Prea împuţinat

De ieşirea-ţi din mine -

Durândă frică.

Întâmplă-te!

Între liniile abrazive ale palmelor mele se sinucid, transformându-se în cenuşă, fulgerele de clorofilă ale tuturor potenţialelor primăvăratice iubiri şi nu-i de mirare că leoicele tinere, lubrice şi scabros umorale, ce se hrăneau feroce cu universul meu adolescentin – carotid(?!), jugular(?!) -, se învârtesc înnebunite împrejurul cuştii de coaste şi sânge în care, iată, bătrân, sunt ferecat. Privesc, alienat, la vânzoleala hormonală a unei lumi întregi care vine să mă strivească sub privirile ei imbecile, în timp ce nu vreau altceva decât să pot muri ghiftuit de fiinţa ta, aici, în cuşca tot mai decrepită a trupului meu. Mă întâmplu obscen în răscrucea vederii unui cer catrilaginos şi nici nu mai simt cnutul iernii îngheţate dintre coastele acestei clipe dureros repetitive şi... ucigător perene.

Îţi strig să pleci implorând în gând să ai revelaţia durândă a unui suflet slut, căzut într-o îngenunchiere definitivă în faţa propriei nemernicii şi stau în cumpăna perversă a faptului de a-mi pierde putinţa neverosimilă de a te sublima în cazul în care strigătul meu mut ţi-ar înmuia cerbicia. Ştiu că, indiferent dacă te vei însoţi cu azurul tembel al nesfârşitului orizont sau te vei recăsători cu sideful prihănit şi desfigurat al pseudo-zborului meu, în monstrul care sunt se va rupe un zăgaz al zădărniciei şi otrava insatisfacţiei ne va ucide într-un târziu. Întâmplă-te şi tu cum vei putea! Afară! Printre celelalte leoaice tinere, chinuite zurliu de foamea fară de gură a visceralităţii pe care (ne)fiirea mea le-o va furniza...

Zâmbind în neant,

Ferecat între coaste-mi,

Zbor suicidar.

Disoluţie

Ca să mă droghez cu fiinţa ta, trebuie să stăvilesc curgerea descreierată a lumii şi, disperat, să mă agăţ de imaginea tot mai estompată şi neclară unei ieşiri grandioase, eterice, din scena imundă a cotidianului. Închis între propriile-mi tâmple ca într-o pinacotecă bolnavă de alb, mă întind pe halena libidinoasă a unei Errato procustiene şi renunţ la toate celelalte hedonice sfârtecări. Tu răsari dintr-o viitoare renunţare şi, deşi e încă iarnă în privirile tale, reuşeşti să schiţezi, cu mersul tău de gheişă, câteva hieroglife incandescente exact în miezul de fildeş al fiinţei decrepite care sunt. Tâmpla timpului se crapă şi lumea, ca o simfonie funebră, cenuşie, mi se revarsă, enormă, peste orice tremolo interior. Tardiv asasinat căci, pentru încă o inutilă viaţă, fi-voi intoxicat cu extatica durere care mi-eşti.

Îmi sădesc beţii

În tâmple, peste suflet,

Pe lucidităţi...

Din dreapta intrării edenului acestuia curg în serpentine tandre rapsodii despletite, văratice, rupte parcă din albastrul fosforescent al irişilor Afroditei şi cerul, ca un dom infinit, multicolor, îmi aşează în miezul său de vanilie fiecare înălţare, fiecare zbor... Râuri iuţi, de lumină rogvaivă, cad în cascade scânteietoare peste diamantul translucid al limitei inefabile dintre dorinţa ardentă şi imaginaţia febrilă şi iar îmi cerc palmele pe praful de aur al aripilor unui fluture uriaş care tresaltă zglobiu pe umărul meu stâng. Amurgul mă întâmpină cu zâmbetul roşu, opiaceu, al unui câmp de maci salbatici şi seara cade peste abandonarea mea doar cu un discret diez mai devreme.  

Întors în sine,

Joc de foc,... periculos,...

Ineluctabil.

Acum ştii de ce te cânt, cu disperare, la fiecare crug şi de ce zâmbeşti în toate fotografiile din gândurile mele. Acum ştii cum să mă abstractizezi din nou, surâzând.

(ne)Promisiuni

Decorul de astăzi ţi se mulează ca o paideumă dureroasă peste intermitenţa obositoare dintre melancoliile, nevrozele şi resemnările, cu care mă întorci, persuasivă, înspre cel mai sângeros Damasc pe care îl pot imagina. Împrejurul tău nu sunt decât zidurile schilodite ale cetăţilor de durere, pe care le-am ridicat, dintr-un reflex obsesiv, în închisoarea coastelor mele, de-a lungul acestui inconştient festin al muririi antume. Tu, aşa cum îţi stă bine, desenezi unicorni din semne de întrebare pe cenuşiul zdrenţuit al orizontului imediat şi te oferi, eterică, tuturor bestiilor trăitoare în sângele şi în respiraţia mea. Falsă promisiune, căci, oricât de violentă ar fi arsura tălpilor tale de gheişă pe obrazul ridat al sufletului meu salbaticit, spirala albastră a zborului nostru se sparge într-o mie şi una de poveşti fantastice, pe care tu le uiţi instantaneu şi pe care eu, iată, le plâng,  fiindcă nu am inventat încă alfabetul cu care să le îmbrac.

Strigăt mut, durând...

Abrazivele lacrimi

De neputinţă...

Îi sunt recunoscător zeiţei proteice a alterităţii,  fiindcă doar ieşit din ubicuul ego mă mai pot întâlni cu volatila ta amintire. Doar privind prin ochii Fetiţei cu Chibrituri pe fereastra zgârcită a azilului arctic în care îmi este întemniţat osul ivoriu al sufletului, mai pot să mi te aşez în câmpia verde a abia vederii mele. Desigur, tu te înfăţişezi de fiecare dată altfel, din ce în ce mai estompat, din ce în ce mai neclar, aşa încât te bănui mai mult decât te văd, te recompun mental mai mult decât te admir, te adulmec mai mult decât te iubesc... şi ştiu că ai dreptate să plângi şi să mă risipeşti printre frivole melancolii, printre mimate nevroze, printre calpe resemnări...

Rugă arzândă,

Cu sufletul în palme,

Spre-un vag chip cioplit...

Iar m-a sarit duminica asta. În mine, săptămâna are două zile de marţi şi pe tâmple îmi stă cenuşiul rece al unui cer care nu mai suportă nici măcar verticalitatea, darămite zborul pe care i-l reclam. În cealaltă zi de marţi mă voi strecura din închisoarea mea internă şi te voi imagina din nou, mai tristă, mai inaccesibilă, mai abstractă... Poate! Ştii că, de-o vreme, nu mai pot promite!...

Ritual

Îmi ridic mâinile spre tine şi cuprind în căuşul palmelor inima sângerie a amurgului acestei unidirecţionale abandonări. Biet avatar al unui alienat Ganesa, îmi desprind de pe chip masca bonom-elefantină a celui din urmă mimat epitaf şi amurgul roşiatic îşi înfige durerea prenocturnă în tristeţea monstruoasă, locuindă peren între ridurile obrazului meu sluţit. Gravitaţia tembelă înspre fantasma acromegalică a supra-fiinţei în care te-am transformat – zeiţă impudică, sadomasochistă, tributară ţărânei mele banale,... paradoxal glamuroase – mă ucide temeinic, cu fiecare cădere înspre serile astea carmine şi nesfârşite cu care mă pedepseşti.

Ziua se moare

În braţele sângerii

Ale tristeţii...

„Bine, dar măcar aneantizează-mă!” Te implor tăcut cu rana trupului meu răstignit în disperare. Reţeta fiinţei mele e simplă: mă aşez împotriva curgerii nisipului din clepsidra răsturnată a negândurilor mele, cu pleoapele strânse temeinic peste văzul meu imens, dar mai ales peste nevăzul meu monstruos şi îmi inventez, ad-hoc, o melodie stranie, ca o incantaţie, din maximum cinci acorduri de chitară, ca să cad, apoi, în sus, într-un profund catharsis şi, de-acolo, nu mai am nimic. Câmpia este netedă ca o sferă enormă de inox şi orice pas pe obrazul ei mă doare,... în trecut,... într-o... amintire dragă,... într-o secvenţă însorită a istoriei insignifiante... Te ajut să te îmbraci cu trupul meu şi să te încalţi (iarăşi) cu lumina lămpii intercostale... Şi aşa am trecut deja de amiază şi lampa asta zurlie pâlpâie, filează... Vei şti când şi cât să mă risipeşti, atunci când vei păşi sângerând pe indiferenţa glacială a unui poem perfect despre tine.

Cântec sub pleoapă,

Lapidar, indiferent,

Lacrimă să-ţi fiu!  

Distrofie

Fluture imens, multicolor, biciuind frânt cerul scandalos de însorit al iernii dintre noi, al arcticelor indiferenţe pe care le ranforsezi până la infailibil, plimbându-le în sănii spectrale, trase de cerberi albaştri, sălbatici, hrăniţi cu compasiuni. Fluture cu aripi enorme, incapabil să-şi circumscrie zborul cerului naiv, sechestrat în prealumina ostentativă a unui soare vitreg şi dolosiv. Fluture ca un sarut multicolor, îngheţat, inadecvat şi locvace, pe tâmpla unui zeu muribund, albastru şi distant, într-o "aisbergă" limbă, nicicând inventată,... imposibil de articulat...

Zvâcnete frânte,

Timp ardent în clepsidra

Din carne şi gând.

Lumea s-a scurs în amfora trupului tău, ludică şi superficială, cedând, naivă, pretenţiilor de demiurg ale unui insignifiant ego-zeu, de care nici nu mai am habar,... uneori. Acum, soarele străluceşte, înşelător şi duşmănos, doar din colţul gurii tale. Zâmbeşti cu antarctica tuturor depresiilor şi te regăsesc preschimbată în cremenea neînduratoare, abrazivă, a foamei unui prădător dintr-o paradigmă trofică optimă până la bestialul insuportabil. Aş putea eluda gheara aparent ineluctabilă a evidenţei doar printr-un miracol al evadării din lume, însă tu ţi-ai făcut un obicei din a hălădui prin arterele şi venele mele...

Orb apologet

Al minciunii de sine –

Măşti otrăvite.