(ne)Promisiuni

Decorul de astăzi ţi se mulează ca o paideumă dureroasă peste intermitenţa obositoare dintre melancoliile, nevrozele şi resemnările, cu care mă întorci, persuasivă, înspre cel mai sângeros Damasc pe care îl pot imagina. Împrejurul tău nu sunt decât zidurile schilodite ale cetăţilor de durere, pe care le-am ridicat, dintr-un reflex obsesiv, în închisoarea coastelor mele, de-a lungul acestui inconştient festin al muririi antume. Tu, aşa cum îţi stă bine, desenezi unicorni din semne de întrebare pe cenuşiul zdrenţuit al orizontului imediat şi te oferi, eterică, tuturor bestiilor trăitoare în sângele şi în respiraţia mea. Falsă promisiune, căci, oricât de violentă ar fi arsura tălpilor tale de gheişă pe obrazul ridat al sufletului meu salbaticit, spirala albastră a zborului nostru se sparge într-o mie şi una de poveşti fantastice, pe care tu le uiţi instantaneu şi pe care eu, iată, le plâng,  fiindcă nu am inventat încă alfabetul cu care să le îmbrac.

Strigăt mut, durând...

Abrazivele lacrimi

De neputinţă...

Îi sunt recunoscător zeiţei proteice a alterităţii,  fiindcă doar ieşit din ubicuul ego mă mai pot întâlni cu volatila ta amintire. Doar privind prin ochii Fetiţei cu Chibrituri pe fereastra zgârcită a azilului arctic în care îmi este întemniţat osul ivoriu al sufletului, mai pot să mi te aşez în câmpia verde a abia vederii mele. Desigur, tu te înfăţişezi de fiecare dată altfel, din ce în ce mai estompat, din ce în ce mai neclar, aşa încât te bănui mai mult decât te văd, te recompun mental mai mult decât te admir, te adulmec mai mult decât te iubesc... şi ştiu că ai dreptate să plângi şi să mă risipeşti printre frivole melancolii, printre mimate nevroze, printre calpe resemnări...

Rugă arzândă,

Cu sufletul în palme,

Spre-un vag chip cioplit...

Iar m-a sarit duminica asta. În mine, săptămâna are două zile de marţi şi pe tâmple îmi stă cenuşiul rece al unui cer care nu mai suportă nici măcar verticalitatea, darămite zborul pe care i-l reclam. În cealaltă zi de marţi mă voi strecura din închisoarea mea internă şi te voi imagina din nou, mai tristă, mai inaccesibilă, mai abstractă... Poate! Ştii că, de-o vreme, nu mai pot promite!...