Ritual

Îmi ridic mâinile spre tine şi cuprind în căuşul palmelor inima sângerie a amurgului acestei unidirecţionale abandonări. Biet avatar al unui alienat Ganesa, îmi desprind de pe chip masca bonom-elefantină a celui din urmă mimat epitaf şi amurgul roşiatic îşi înfige durerea prenocturnă în tristeţea monstruoasă, locuindă peren între ridurile obrazului meu sluţit. Gravitaţia tembelă înspre fantasma acromegalică a supra-fiinţei în care te-am transformat – zeiţă impudică, sadomasochistă, tributară ţărânei mele banale,... paradoxal glamuroase – mă ucide temeinic, cu fiecare cădere înspre serile astea carmine şi nesfârşite cu care mă pedepseşti.

Ziua se moare

În braţele sângerii

Ale tristeţii...

„Bine, dar măcar aneantizează-mă!” Te implor tăcut cu rana trupului meu răstignit în disperare. Reţeta fiinţei mele e simplă: mă aşez împotriva curgerii nisipului din clepsidra răsturnată a negândurilor mele, cu pleoapele strânse temeinic peste văzul meu imens, dar mai ales peste nevăzul meu monstruos şi îmi inventez, ad-hoc, o melodie stranie, ca o incantaţie, din maximum cinci acorduri de chitară, ca să cad, apoi, în sus, într-un profund catharsis şi, de-acolo, nu mai am nimic. Câmpia este netedă ca o sferă enormă de inox şi orice pas pe obrazul ei mă doare,... în trecut,... într-o... amintire dragă,... într-o secvenţă însorită a istoriei insignifiante... Te ajut să te îmbraci cu trupul meu şi să te încalţi (iarăşi) cu lumina lămpii intercostale... Şi aşa am trecut deja de amiază şi lampa asta zurlie pâlpâie, filează... Vei şti când şi cât să mă risipeşti, atunci când vei păşi sângerând pe indiferenţa glacială a unui poem perfect despre tine.

Cântec sub pleoapă,

Lapidar, indiferent,

Lacrimă să-ţi fiu!