Disoluţie

Ca să mă droghez cu fiinţa ta, trebuie să stăvilesc curgerea descreierată a lumii şi, disperat, să mă agăţ de imaginea tot mai estompată şi neclară unei ieşiri grandioase, eterice, din scena imundă a cotidianului. Închis între propriile-mi tâmple ca într-o pinacotecă bolnavă de alb, mă întind pe halena libidinoasă a unei Errato procustiene şi renunţ la toate celelalte hedonice sfârtecări. Tu răsari dintr-o viitoare renunţare şi, deşi e încă iarnă în privirile tale, reuşeşti să schiţezi, cu mersul tău de gheişă, câteva hieroglife incandescente exact în miezul de fildeş al fiinţei decrepite care sunt. Tâmpla timpului se crapă şi lumea, ca o simfonie funebră, cenuşie, mi se revarsă, enormă, peste orice tremolo interior. Tardiv asasinat căci, pentru încă o inutilă viaţă, fi-voi intoxicat cu extatica durere care mi-eşti.

Îmi sădesc beţii

În tâmple, peste suflet,

Pe lucidităţi...

Din dreapta intrării edenului acestuia curg în serpentine tandre rapsodii despletite, văratice, rupte parcă din albastrul fosforescent al irişilor Afroditei şi cerul, ca un dom infinit, multicolor, îmi aşează în miezul său de vanilie fiecare înălţare, fiecare zbor... Râuri iuţi, de lumină rogvaivă, cad în cascade scânteietoare peste diamantul translucid al limitei inefabile dintre dorinţa ardentă şi imaginaţia febrilă şi iar îmi cerc palmele pe praful de aur al aripilor unui fluture uriaş care tresaltă zglobiu pe umărul meu stâng. Amurgul mă întâmpină cu zâmbetul roşu, opiaceu, al unui câmp de maci salbatici şi seara cade peste abandonarea mea doar cu un discret diez mai devreme.  

Întors în sine,

Joc de foc,... periculos,...

Ineluctabil.

Acum ştii de ce te cânt, cu disperare, la fiecare crug şi de ce zâmbeşti în toate fotografiile din gândurile mele. Acum ştii cum să mă abstractizezi din nou, surâzând.