Lucrarea a V -a (3)

Vacuum

Desigur, a fost exact pe-atât de greu pe cât îmi imaginasem... Acum, la sfârşitul aventurii cu acest lemn, îmi pare că o veşnicie a trecut peste noi şi că nu ne mai cunoaştem...

Când am început lucrarea "Vacuum", sufletul îmi era atât de gol, încât lumea întreagă nu mi l-ar fi putut linişti, ostoi, vindeca...

Acum, când am terminat artifactul, în mine se hârjonesc din nou adolescentine primăveri şi nu-mi mai recunosc sfârtecările de început, decât prin amprenta inconfundabilă a sufletului meu căzut prea mult şi prea ades,... sperând inutil şi naiv,... multicolor din când în când...

Acum sunt mai "frumos" şi aripile-mi îmbrăţişează cerul cu cel mai albastru optimism, dar am eu oare dreptul să intervin cu preaplinul şi "rogvaiv-ul" zglobiu al zâmbetului de acum în şi asupra disoluţiei mursecânde dintru-nceput? Am hotărât că nu!

"Vacuum" este un strigăt de disperare, la fel ca toate celelalte lucrări ale acestei serii (Perfidie, Visceral, Disperare, Fiinţa Sfincter) şi mă rog - inconsecvent şi amator - tuturor zeilor să fie ultima mea depresie,... deşi este evident că "frumuseţea" mea stă şi-n aceste sfârtecânde căderi...

Nimic nu am de gând să spun despre această lucrare, căci nu va fi de-nstrăinat... O iubesc ca pe cel mai risipitor frate şi mă bucur că am putut să o săvârşesc într-un târziu...

Racursi

Amurg pe tâmple,
Serafice resemnări,
Durând tremolo...

Prin fereastra crăpată a templului în care ţi-am săpat amintirea nu se mai întrezăreşte decât pulsaţia fragilă a luminii unei muribunde ultime desperecheri şi vocabulele-săruturi, cu care însorirea trupului tău, subţire-mlădiu, se împodobea, cad, arse, din înaltul boltei acestui dans păgân... Ne dezobişnuim, cu prefăcut interes şi mimată înţelepciune, de haloul cu care fericirea ne înveşmântase  şi ne pierdem, precipitaţi, naivităţile, flori genuine pe care le îngrijiserăm atât de aprig în vremea în care suflete-fluturi ne bântuiau sidefiul, argintiul, azuriul... Ultimele zvâcnete de sublim se resorb cu sfiiciune în umorile acestei paradigme procustiene pe care, iată, o binemerităm! Umerii trecutului se gârbovesc şi lacrimi mari, de nefiire, ucid cu dementă dezinvoltură zâmbetul trist al unui Cronos care nu ar fi vrut să ne îmbrăţişeze din nou!

Lacrimă albă,
Sfâşietor racursi,
Abandonare...

În nordul albastrului polar al unei lumi aşezate pe negânduri şi definitive renunţări, îţi zidesc, din dureri banale şi calme, un dom translucid în care să te ascund de dorul asasin, care îmi devorează actualitatea. Ştim amândoi că nu suporţi frigul şi că, exilată printre cupolele de gheaţă ale castelelor mele de ratări, vei deveni insuportabil de inefabilă şi de capricioasă şi ne asumăm această din urmă stâmbăciune cu care ne tatuăm înmurirea tocmai fiindcă vrem să eludăm căderea în abisul ce părea inerent al prozaicului. Tu zâmbeşti, deşi nu-mi vei ierta niciodată incapacitatea de a fi om, iar eu râd de-a binelea, urându-te că ai mimat, doar, zeescul! Ne completăm nefericit inexistenţele şi dezbrăţişarea ne dă târcoale ca un clan de hiene hămesite! Te uit şi tu mă rătăceşti printre detalii... Iar şi iar... Ori de câte ori trupurile noastre vor să intre în spirala păgână a instinctualului...

Uitări mimate -
Eschivă inutilă
A orgoliului.