Simțeam că e ceva diferit în comportamentul dumnealor. De obicei, erau foarte afectuoși cu mine și păreau foarte atenți la sensibilitățile mele. Dumneaei, mică, învăluită într-un soi de serenitate moale, albă și pufoasă, ca un nor, cu mâini mici, terapeutice, cu care mă atingea lapidar, încercând să nu mă inoportuneze, iar dumnealui, sobru și emoționat, incapabil să își ascundă sentimentele de iubire tumultuoasă pentru oameni, pentru natură, pentru soția lui și, mai ales, pentru mine.
Solemni și distanți ca niciodată, mi-au spus că trebuie să văd modificările pe care le făcuseră în casă. Eu stăteam într-o cameră mică, cu intrare separată, pe care văzui, cu stupoare, că o modificaseră. Când? Eu abia ce mă trezisem dintr-unul dintre visele mele de o săptămână, în care crescusem niște pui de găină de aur moale, pufos, până când ei se transformaseră în grifoni domestici și jucăuși, curățind omenirea de hedonism, imbecilitate, violență...
Ieșii, apoi, în stradă și, din pâcla urbană, plină de betoane și mașini mari, huruinde și poluânde, îmi răsări în față o clădire rustică, cu stâlpi de lemn brut care sprijineau o prispă pietruită, imensă - bușteni colosali, scurți, contorsionați fantastic, foarte groși, curățiți de coajă și lăcuiți. Acoperișul jos al casei era din șindrila modelată și ușa mare, rotundă, ca a unei căsuțe de hobbit, cu un geam verde, semi-opac, gros și nefinisat, se deschise, rostogolindu-se, surprinzător, înlăuntrul peretelui format din bușteni și piatră paralelioipedică, neregulată, lăsându-mă să pătrund dincolo de ea.
Ajunsei pe o nouă terasă, interioară, enormă și înaintai până la marginea ei. Neverosimila panoramă, cu terenuri enorme de fotbal, cu verdele-gălbui șatirat al gazonului interminabil. În partea dreaptă, dispuse oblic, unul lângă celălalt, erau câteva zeci de bazine de înot. Unele nu erau finisate și nici cele terminate nu aveau apă. Undeva, la orizont, niște dealuri care, atunci când priveai casa din exteriorul ei,... nu existau. Alt tărâm, probabil, dar eu sunt obișnuit cu trecerile acestea dintr-un plan într-altul și nu mă mirai.
Alături de mine, pe terasa interioară, pavată cu marmură maronie, se opriseră niște bărbați cărunți și pricepui, ca și când ar fi depins de voința mea și aș fi hotărât instantaneu, că cel apropiat, din dreapta mea, ușor în spate, era președintele clubului. De pe terasă, coborâi pe un prim nivel al curții și văzui, în laterala casei, un tăpșan enorm, căptușit cu același gazon verde-gălbui, pe care zeci de tineri și copii se antrenau. Fotbaliști. Pasau mingile de la unul la celălalt și simții nevoia intempestivă să "mângâi" o minge cu piciorul, să o ating și să o lovesc, cum făceam în tinerețe.
De fapt, știui, hotărând din nou singur și primind, concomitent, acceptul tacit al președintelui, că urma să fiu fotbalist. Probabil, nici nu putusem să fiu altceva decât un genial fotbalist, care nu mai jucase fotbal de prea mult timp. Am șaizeci de ani, dar știu că, doar după o scurtă perioadă de antrenament, voi fi cel mai competitiv dintre tinerii aceștia.
Cerui o pasă de la cel mai apropiat jucător, iar el lovi mingea atât de prost, încât aceasta nu ajunse la mine. Se fâstâci și chipul lui șters oglindi teama și rușinea pe care, probabil, atitudinea mea profesionistă le impunea.
O minge ajunse la mine, pasată de un alt jucător, iar eu încercai să o strunesc. O preluai cu stângul și mi-o pasai singur spre dreptul, apoi, încercai să o conduc în ușoară alergare, dar o scăpai din control și nu reușii să mă redresez, din pricina corpului meu supraponderal. Pierdui mingea și căutai cu privirea un alt coechipier care să-mi paseze.
Primii o a doua pasă și fundașul care mă marca mă incomodă vizibil, atunci când făcui preluarea. Mingea îmi scăpă, din nou, de sub control și se rostogoli pe terenul inferior, convingându-mă că nu sunt, încă, pregătit fizic pentru un meci. Trecuseră, totuși, doispezece ani de când nu mai jucasem... Dar știui că în doar trei luni voi atinge vârful de formă fizică și îmi voi face treaba.
Președintele, îmbrăcat într-un costum indigo cu dungi albe, abia vizibile, cu părul lui alb, rar, dat pe spate, cu alura sa aristocratică și demnă, zâmbea satisfăcut de pe terasa interioară a casei care se dovedise a fi, în fapt, un portal. Ajunsesem în tinerețea mea sportivă, fotbalistică, intrând în această dimensiune, urmând să dezgrop acest neprețuit talant al meu și să-l risipesc cu mult entuziasm. Fotbalist. Cine ar fi crezut?!
