Psalm

Aruncat în viaţă
De-un destin bizar...
Urlet peste greaţă,
Frică de coşmar...

Mi-e preaplin de noapte,
Frig de nefiire...
Urlet peste şoapte,...
Urlet de neştire.

Sunt aici, dar nu o vreau!
Să mai plec nu ştiu.
Aripi sufletele au
Pe-acest cer pustiu...

Plânge-n mine - biet nătâng -
Dorul de înalt.
Chiar durerile îmi plâng...
Lacrimi de cobalt...



Înspre tâmpla mea
Gonesc, cu-nfrigurare,
Cerul şi adâncul...
Muta lor chemare...

Scris sunt în clepsidra
De pământ... şi carne...
Îngheţat de spaime,
Rostul meu adoarme

Sunt aici, dar nu o vreau!
Să mai plec nu ştiu.
Aripi sufletele au
Pe-acest cer pustiu...

Vin spre mine dumnezei
Vagi şi nechemaţi,
Iar, când rugă sunt spre ei,
Pier înlăcrimaţi.



Fuga mea de lume
Cu aripi de plumb:
Suflet de tăciune
Peste trupul strâmb...

Lege mi-e murirea,
Dansul mi-e scălâmb...
N-am aflat menirea...
Ochii mei mă plâng...

Sunt aici, dar nu o vreau!
Să mai plec nu ştiu.
Aripi sufletele au
Pe-acest cer pustiu.

Iar mă împresoară zei
Vagi  şi nechemaţi.
Mă închin smerit, dar ei
Pier înlăcrimaţi.

M-am dezrădăcinat

M-am dezrădăcinat din lumea voastră
Şi rupt sunt de nevoi,... de omenesc...
Război sunt, când războiul mă-mpresoară,
Război sunt şi în timpul când iubesc...

Căderea mea în suicid e vagă,
Căci trupul mi-este vaşnic inamic,
Anonimat deplin mi-e asfinţirea
Şi zbaterea înfiptă în nimic...

Pământul care sunt se rupe-n două,
Firescul nu m-alege drept amant,
Împerecherea cu a mea ţărână:
Grotesc spectacol şi un rit şocant...

Mai vin spre voi când orizontul pică
Şi mă-nvoiesc s-asud pe-absurdităţi,
Durerile îmi stau, tăcut, la pândă,
Durerile şi-au construit cetăţi.

Când totul e în jur zădărnicie
Şi rostul ţi se pare inutil,
Un singur loc mai am ascuns, sub umăr,
Unde zâmbeşte, candid, un copil.

În zbaterea aripei

Se-aşează la masa zimţată,
A rostului meu cel nătâng,
Fecioare cu plete albastre,
Haiduci cu cuţite de plug…

Cu toţii mă râd şi mă plâng

Se-aşează pe multa cădere,
A dorului meu de înalt,
Fecioare din lapte şi miere,
Haiduci cu priviri de asfalt,

‘N-adâncul oglinzii schimbat…

În zbaterea aripei
Cea de neterebuinţă
Trăire de risipă,
De-adâncă nefiinţă…

Mă-nchin la zeul cărnii-
-nchinat către dorinţă:
Trăire de risipă,
De-adâncă nefiinţă…



Din viforul tâmplei crăpate
Se-aud înmuriri nechezând:
Fecioare-albăstrite de moarte,
Haiduci prăfuiţi decedând…

Cu toţii mă râd şi mă plâng.

Pe larga spinare-a vorbirii,
De orbul gândirii-aruncat,...
Fecioare dau foc amurgirii,
Haiducii dau frâu la păcat

‘N-adâncul oglinzii schimbat.



Crepuscul se vrea-mbrăţişarea,
Pâgân şi opac,... şi arzând…
Haiducii mi-amână mirarea,...
Am moarte fecioare pe gând…

Cu toţii mă râd şi mă plâng.

O ultimă, caldă, cădere,
Din braţele cărnii scăpat...
Haiducii: sărace mistere,...
Fecioare: ucise de-nalt,...

‘N-adâncul oglinzii schimbat.

Dacă iar ai pleca

Surde aşteptări,
Zâmbet trist, priviri în rouă,
Două suflete,-amândouă
Sfârtecate de chemări,
De tăceri şi depărtări…

Locuiai în dor,
Dorul tău mă ştie.
Învăţam să mor,
Plânsul tău mă-nvie.

Fruste resemnări
Zarea ţi-ascundeau,
Peste gând, uitări,
Renunţări mă ardeau…


Azi, priveşti spre cer
Zborul meu ţi-e lume nouă,
Şi, în palmele-amândouă,
Mă fereşti, zâmbind, de ger...
Şi tristeţi de gheaţă pier.

Mă visai de mult,
Visul meu te-a ajuns,
Nu ştiam c-ascult
Gândul tău cel ascuns…

Suntem iar copii…
Vraja ne-a cuprins…
M-ai aprins şi, ştii,
Cântul meu te-a aprins.


Ne privim miraţi,
Trupul meu e plin de tine,
Căci, roşind, te scalzi în mine,
Zbor în zbor , înaripaţi,
În iubire-abandonaţi…

Dacă aş visa,
Tot mi-ar fi de ajuns,
De te-ai întreba,
Ţi-aş putea fi răspuns,

De m-aş rătăci,
Tu m-ai căuta,
Ştiu că aş pieri
Dacă iar ai pleca!

HexAct

1) Pseudo

Aed sunt, sunt aed! Strig spre sinele meu. Neant eşti, strigă el! 

Mă ia în mâini şi mă mângâie stângaci. Prietenos însă. Mă roagă să-mi desprind pielea de pe faţă. Să o jupoi. O tai diagonal cu un diez acut-bezmetic şi zmulg fâşii lungi. Nu simt nimic. Sub piele, altă piele. Prea multe cuvinte ştii! Şi eu. Mă mângâie cu arătătorul mâinii stângi, în timp ce eu îmi scot un nou rând de piele facială. Pielea seamănă cu folia strălucitoare de staniol. În palma lui dreaptă stau. Ca un cadou învelit în staniol strălucitor. Şi brusc mă despachetează. În grabă. Cum se face cu un cadou. Îmi rupe pielea lucitoare şi caută în mijlocul meu. Iar acolo: nimicul.

2) Ponciş 

Văd obtuz, cu foamea. Cu pofta cărnii văd. Bolnav de mers saşiu.

Ochiul stâng prima dată. Spre tâmplă s-a pornit tehui. Când mi-a ajuns la claviculă, s-a urnit şi ochiul drept. Tot spre stânga. Tâmplă. Sub ureche. Claviculă. Cel stâng a mai avut haltă doar inima. A alunecat precum o crăpătură hidoasă spre buric şi s-a oprit la trei degete sub el. Dreptul a ajuns în capul pieptului după alte şase zile. Orbitele mi s-au acoperit cu piele. Straie noi mi-am croit. Cu găuri pentru ochi. Şi pentru cel gastric, şi pentru cel ancorat în gonadă. Nu ştiu ţine drumul. El - drumul - nici nu există. Oamenii au orbitele acoperite cu piele groasă, opacă, moartă.

ε( Torsîn

Ţi-e colodin icia. Pe dos muldru repa. Borco, sau urc-suda!?

Prin dermăepi teţâşneş namuci. Niziihomi-găpla îşi răsctâ tateainutili treprin rilecărnu tăţiiReali. Ea - mevier latine reca cefa tiediges la faţăsupra.

Raghea se gestrân pumn. Tăcau ciulorifi. Se geînfi în el. Măcal. Răsigu. tateaReali-mevier latine vrea să pescui. Nulpum-răghea se dedeschi ca o răanco. Doar taatâ cât să cafă tarearegurgi bilăimposi. Teazăînain năpâ în dacoa tăstrâm a teiinela tăţiReali. O ţăînha şi getra cu repute. tateaReali se ceîntoar pe dos. Iar niziihomi-găpla junga în ricîntune, culstoma tăţiiReali. Niziihomi-găpla fac letune spre dermăepi. Dar şi raghea zăveghea.

4) Cinica

Zâmbetul de târfă. Dinţii albi de vampir. De suflet mă muşcă.

Stă la pândă. Ochi albaştri, exoftalmici. În preajmă umede boturi-colţi. Amuşină-rânjesc. Doar coastele şi pielea între setea de sânge şi sfidarea ta.Te strigă carnea pământului. Şi ai vrea s-o măscăreşti. Să-i faci în ciudă cu ultimele tale zvâcnete. Speri însă la încă vreo câteva clipe. Apoi renunţi şi îţi sfâşii pielea. Îţi jupoi osul alb-lat, al sternului. Cuşca toracică ţi-o dezbraci. Te bucuri de groaza pe care ai s-o împlânţi în preajmă. Cu ultime puteri te bucuri. Dintre zăbrelele toracice, sufletul tău se pregăteşte să muşte. Şi frica lumii-târfe te extaziază. Chiar dacă postum.

5) Închin

Faci tain şi râvneşti. Zeii falşi cer tribut. Căutarea doare.

Îmi spune că vrea să se închine. Unui cerc desenat cu un băţ pe nisip. Îi spun să ia seama la drum. Dacă talpa lui are forma drumului, e bine, îi mai spun. Apoi va trebui să se deprindă cu uneltele. Să le priceapă. Să exerseze şi să asude buchisind. Cu un ochi pe propriile cercări. Cu celălalt atent la cei cu rod dulce şi faguri încărcaţi. Să nu uite că arareori fulgerul tâşneşte din pământ. Îi dau să guste vin vechi. Cărare îi fac spre poama nouă. Beau cu el şi pare că fi-va zâmbet. Apoi îl pierd. Grabnic se-ntoarce spre nenorocitul ăla de gând. În facil, în dificil, în extaze, în chin.

6) Daimon

Nu-i timp de-a mirare. Fă-ţi cruce cu limba! Suflet-os, în genunchi!

Privirea îmi alunecă peste albastrul-abraziv al boiului împietrit în schimonoseală. Îmi iau pavăză penibilul celui mai aplaudat aed. Iar penibilul lui îşi ia pavăză aroganţa găunoasă a celui mai... Iar aroganţa are drept cuirasă ignoranţa. Praful şi pulberea se alege. De cincizeci de ani. Poate poetesa tânără. Lascivă, imbecilă şi infatuată. O spulberă. Una mai coaptă? Nuu?! Îi aşez în faţă veruca de pe nasul scriitoarei ăsteia bătrâne. Inutil. Pe creatura asta nu o doare niciunde de multiversul literar. Ricanează. 

Ochi verzi din oglindă. Strălucindul sarcasm. Un daimon zâmbeşte.

Adaos:

7) Greaţa

Emoţii de plastic. Se sinucid verbe. Înfloreşte scârba...

Nu, nu , nu! Nu-i ţara lui "maţ-în-copac". Nu e ţinutul unde te ţin în viaţă citricele. Aici este poesis-land. Iată minunatele cocoaşe ale acelui bâtrânel! Critică literară în versuri albe. Iată creatura aceea care îşi exhibă penibilele încercări sexuale! Este o poetesă cu vârstă incertă şi cu un morbid cult al propriilor secreţii. Poate exhibările acestor doi oxiuri? Ei nu au sens. Mijloacele devin unice scopuri şi creativitatea este un fel de monstruleţ. Inutil, fals-preţios, mimetic. Doarme raţiunea. Greaţa ta înnobilează poesis-land. Cei de-aici cu greaţa ta îşi hrănesc opacul fiinţelor.

8) Oracol

Vând bucăţi de mâine. Amintiri de-a gata. Nu ştiu vreun viu; doar morţi.

Împachetate în azi şi în ieri. Rânduite după rangul doritorului. Amintirile mele despre viitoarele noastre morţi. Vrei să-ţi spun că vei fi zeu? Vei fi zeu. Apoi vei muri. Vrei să-ţi povestesc despre indispensabilitatea ta? Vei fi de neînlocuit. Până ce vei muri. Apoi altul, la fel de lovit de indispensabilitate, îţi va lua locul. Aduceţi-mi daruri! Dulce va fi răzbunarea! Lângă povestea muririi fiecărui curios, voi aşeza povestea propriului meu deces. Veţi fi la fel de pervers-ostoiţi ca atunci când veţi alătura durerea voastră de măsea migrenei unei celebrităţi contemporane.

9) Advers

Puternic duşmanul. Izbândă e lupta. Şi frate-adversarul.

Şi câţi nu vor fi fost doborâţi, poate, de falnicul Ghil? Şi nimeni nu va fi auzit de el. Poate doar de trei zile mirări. Căci ce dovadă de laşitate mai mare, decât să dobori un nevolnic?! Cine să cânte scârnava vitejie a pumnului greu şi a minţii agere abătute asupra decrepitudinii? Ghil va fi doborât pre mulţi, însă nimeni nu ar fi auzit de el. Ghil a avut noroc să-l doboare pe Enki. Şi Enki a avut noroc. Două de cremene stânci, două vijelioase izvoare, două zile lungi de vară. Norocul i-a însoţit şi lupta lor a fost victoria unei lumi întregi. Câţi Ghil şi Enki ai fi putut doborî tu, oare?

10) Narcis

Degeaba ne strigă. Ne iartă nevăzul. Ca şi când orbi am fi.

Ni se aşează la răscruci. Cum ai de făcut o alegere, cum apare şi el. Sătui mai suntem de-o aşa apăsare. Şi ştim că este doar un alt imbecil care face orice lucru mai bine decât noi. Îl dăm dracului şi trecem grăbiţi şi prefăcut-preocupaţi pe trotuarul celălalt. Pe strada cealaltă. În alt oraş-ţară. Pe lumea cealaltă. Iar el ne e rană pe creiere. Escară pe obraz. Amintindu-ne că perfecţiunea ar putea exista. El este cel mai frumos. El este cel mai deştept. Ne sileşte să recunoaştem că avem nevoie de el. Apoi îl părăsim. Abia singuri şi fără cuvinte ştim că are dreptate. Prea târziu, însă.

_________________________________

Traducere: 

3) Întors

Ţi-e dincolo aici. Pe dos drumul pare. Cobor, sau urc-asud!?

Prin epidermă ţâşneşte mucina. Hominizii-plagă îşi târăsc inutilitatea printre cărnurile Realităţii. Ea - vierme inelat care face digestie la suprafaţă.

Gheara se strânge pumn. Caută orificiul. Se înfige în el. Calmă. Sigură. Realitatea-vierme inelat vrea să scuipe. Pumnul-gheară se deschide ca o ancoră. Doar atâta cât să facă regurgitarea imposibilă. Înaintează până în coada strâmtă a inelatei Realităţi. O înhaţă şi trage cu putere. Realitatea se întoarce pe dos. Iar hominizii-plagă ajung în întuneric, stomacul Realităţii. Hominizii-plagă fac tunele spre epidermă. Dar şi gheara veghează.

Lacrima

De-o viaţă pier în templul meu,

Sunt slujitor şi Dumnezeu.

În tâmpla albă: cer senin,

În tâmpla gri: amar suspin.

Rătăcit printre priviri,

Printre vorbele cuţit,

Schimb secunde-n amintiri

Şi lumina-n asfinţit.

Merg pe drumul mult bătut

Spre niciunde, spre nicicând,

Nu mai sunt un trup demult,

Sunt o lacrimă arzând.

Vin din mine alte lumi fără să le cer

Pier în hăul zării mut şi în lacrimi pier.

Mă spun în van spre tâmple gri

Şi cad în sus, spre a nu fi.

Mă ferec, iar, în templul meu,

Când slujitor, când Dumnezeu.

Ca un cântec obsedant

De niciunde, de nicicând,

Sânger straniu pe asfalt,

Lacrimă de jad arzând.

Peste vechile-ntrebări

Întrebare stau şi eu,

Vin spre tâmple fumegând

Ars de prea puţinul meu.

Rup din nefiinţa mea câte-o asfinţire,

Nu e nimeni să mai vrea încă-o nemurire.

Şi cad durut pe tâmple gri:

Surâs în ochii de copii.

Când slujitor, când tainic zeu,

Plângând ascuns în templul său.

Dacă cerul nu mai poate

Să aprindă încă-o stea,

Toarne lacrimă de noapte

Peste-înlăcrimarea mea!

Şi, la ora dimineţii,

Rupt de rost şi de cuvânt,

Fi-voi pe obrazul vieţii

Lacrimă de jad arzând!

Vin spre voi de nicăieri: lacrimă-n priviri,

Voi trăiţi în azi şi ieri şi în... risipiri!...

Singur

Ochiul zării cerne fum
Peste ce-am să fiu de-acum,
Împietrit pe-acelaşi drum...

Frântă aripă,... cădere,...
Prea puţinul mângâiere,...
Doar lumină care piere...

Noapte prinsă la ureche,...
Ora lămpilor de veghe,...
N-am să-mi mai găsesc pereche...

Singur am să vin să mă-mpletesc, de-acuma,
Chiar cu noaptea mea cea gri,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie mângâia...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi un timp când, poate, totuşi, voi afla.

Singur voi sădi în tâmple gri, de-acuma,
Albe nopţi şi insomnii,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie exista...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi alt timp când, poate, tu mă vei afla.

Anotimpuri trec durând
Peste ce-am avut de gând,...
Peste aripa murind...

Sloiuri albe de tăcere
Dinspre clipa de durere...
Şi doar cântul mângâiere...

Noapte prinsă la ureche,...
Ora lămpilor de veghe,...
N-am să-mi mai găsesc pereche...

Singur am să vin să mă-mpletesc, de-acuma,
Chiar cu noaptea mea cea gri,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie mângâia...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi un timp când, poate, totuşi, voi afla.

Singur voi sădi în tâmple gri, de-acuma,
Albe nopţi şi insomnii,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie exista...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi alt timp când, poate, tu mă vei afla.

Ceasul vindecă deplin,
Când m-aştepţi, eu am să vin,...
Chiar dac-am să pier puţin...

Ţine luna sus pe cer!
Printre orele de ger,
Vreau să nu mă simt stingher!...

Noapte prinsă la ureche,...
Ora lămpilor de veghe,...
N-am să-mi mai găsesc pereche...

Singur am să vin să mă-mpletesc, de-acuma,
Chiar cu noaptea mea cea gri,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie mângâia...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi sti,
Dar va fi un timp când, poate, totuşi, voi afla.

Singur voi sădi în tâmple gri, de-acuma,
Albe nopţi şi insomnii,
Singur, ca un zeu ce nu mai ştie exista...

Ierni albastre şi cumplite, dinspre mine,
Vor muri şi nu voi şti,
Dar va fi alt timp când, poate, tu mă vei afla.

Arde mocnit vânătul vânt...

Arde mocnit vânătul vânt

De dinspre ieri, de dinspre mâine...

Sunt risipit într-un alt gând,

Turme de cerbi aleargă-n mine...

Mă dor, tăcut, din alte vremi,

Din alte lumi, alte nespuneri...

Sunt un ţinut de albe ierni,

Ani de zăpezi  îmi cad pe umeri...

  Lumea din mine s-ar vrea făcută,

  Frânturi de vise, gânduri se strâng,...

  Totul e grabă... A câta oară,

  De-o-ncuvântare, voi fi înfrânt?!

    Unda vieţii sădită-n mine

    Mă azvârle în înalt

    Cerul crâncen îmi devine

    Tâmplă arsă, de cobalt.

    Dinspre coaste îmi irumpe

    Altă lume,... un alt cer,...

    Timpul cu prea mult mă umple,...

    Răzvrătirile îmi pier.

    Duc cu mine înălţimea...

    Şi adâncul,...teama mea,...

    Înlăuntrul meu e cuşca...

    Şi nespusul altcuiva.

    Sfârtecat sunt de cuvinte,

    Tras pe roata unui verb...

    Din zenituri şi nadiruri

    În imagini mă încherb.

Gândul se rupe de-ncrâncenarea

Cărnii nătânge... sau de-un alt gând...

„Vino sau du-te!” îmi strigă zarea...

Cuvântul moare,... suflete plâng...

Şi timp nu am pentru odihna

Aripei albe ce parcă sunt,...

Carnea – în van – îmi frânge tihna,...

Se nasc cuvinte dintr-un alt gând.

  Lumea din mine s-ar vrea făcută,

  Frânturi de vise, gânduri se strâng,...

  Totul e grabă... A câta oară,

  De-o-ncuvântare, voi fi înfrânt?!

    Unda vieţii sădită-n mine

    Mă azvârle în înalt

    Cerul crâncen îmi devine

    Tâmplă arsă, de cobalt.

    Dinspre coaste îmi irumpe

    Altă lume,... un alt cer,...

    Timpul cu prea mult mă umple,...

    Răzvrătirile îmi pier.

    Duc cu mine înălţimea...

    Şi adâncul,...teama mea,...

    Înlăuntrul meu e cuşca...

    Şi nespusul altcuiva.

    Sfârtecat sunt de cuvinte,

    Tras pe roata unui verb...

    Din zenituri şi nadiruri

    În imagini mă încherb.

Trist şi-nsingurat

Îţi fereşti privirea, nu-ţi găseşti cuvinte,
Vrei să pleci, vreau să plec...
În trecut - iubirea, viaţa - înainte,
Anii mei, care trec...

Mă-ntristează doar că nu ai pentru mine
Nici măcar un cuvânt!...
Îmi spusesem, parcă, să renunţ la vise,...
Nu-nţeleg de ce plâng!...

Ştiu c-a fost o clipă când, pentru un zâmbet,
Lumea mea ţi-aş fi dat...
M-ai iubit în pripă, ai surâs în treacăt
Şi, apoi, m-ai uitat...

Am făcut risipă de iubirea toată,
Ştiu că nu a contat...
Suflet - frântă-aripă, lumea noastră-i moartă,
Trist sunt şi-nsingurat!



Îţi amâni plecarea şi pari încurcată,
"Jocul" e viaţa ta.
Nu găseşti puterea să rosteşti silaba
De sfârşit,... ultima...

Părul negru-ascunde iarna din privire,
Chipul nemulţumit...
Şi se scurg secunde, iarăşi, în neştire,
Lumea noastră-a murit...

Ştiu c-a fost o vreme când veneai spre mine
Oricând te aşteptam...
Mă gândeam la tine şi-apăreai de-ndată,
Ca şi când te chemam...

N-ai de ce te teme! Ştii că nu pot spune
Ce-a rămas,... ce visam...
Ştiu! Uitarea vine chiar şi pentru mine,
Doar răbdare să am...



Mă priveşti în grabă, îmi atingi obrazul,
Pleci... şi eu te petrec...
Mie îmi rămâne doar parfumul ăsta,...
Anii mei, care trec...

Mor încă o dată, dar surâd spre lume,...
Cerul s-a-ntunecat...
Iar se face seară, doar atât pot spune:
Lumea mea a-nserat...

Ştiu, uitarea vine, ştiu că vindecarea
La sfârşit voi găsi!
Înţeleg prea bine: noaptea lumii mele
Nu e ce pare-a fi!

Vreau să lasVoi lăsa în urmă teama şi frustrarea,
Acest fel de-a muri!...
Sper să aflu-n mine, poate, iar, candoarea
De-a trăi, de-a zâmbi!

Când zâmbeşti

Când te-ncrunţi, o lume se-ntristează,
Mor şi eu, puţin, când tristă eşti,
Dar mă-nvii şi sufletu'-mi dansează,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Când te-nseninezi şi-ţi este bine,
Ochii tăi frumoşi îmi spun poveşti...
Şi mă-ndrăgosteşti mai mult de tine,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

  Mă simt pierdut, când pari să nu mă ştii.
  Mă-ntorci la viaţă iar, când îmi zâmbeşti.
  Aş fi-ncântat la mine de-ai veni
  Să-ţi spun, iubito, cât de frumoasă eşti!

  Mi-aduci lumină, speranţele-mi învii
  Şi cerul râde-ntruna, când zâmbeşti.
  Aş fi-ncântat la mine de-ai veni
  Să-ţi arăt, frumoaso, cât de iubită eşti!

Aripile mi le frângi când, iată,
Iar, nedrept, de mine te-ndoieşti,
Dar mă "ierţi" şi parcă zbor, de-odată,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Când îmi spui că-ţi este dor de mine,
De iubire nu te mai fereşti,...
Mă îndrăgosteşti mai mult de tine,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Sunt căzut, când cerul te apasă,
Când în gânduri gri te adânceşti,
Însă ştiu că soarele-o să iasă,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Lângă mine-aş vrea să-ţi fie bine!
Din iubirea mea să înfloreşti!
Mai îndrăgosteşte-mă de tine,
Draga mea, atuncea când zâmbeşti!

Jertfă uitării

Vin dinspre ceilalţi corăbii de gânduri,
Vagi goelete, cu pânze de cer...
Eşti inundat de albastre durânduri,
Corăbii vagi mute-ntre coaste îţi pier.

Nu mai găseşti nici adânc, nici lumină,
De minutar pare timpul ucis,
Corăbii vagi între coaste-ţi se-nclină:
Jertfe aduse uitării-abis.

  Nu mai ai loc între piatră şi tâmplă,
  Nu mai ai loc între tâmplă şi cer,
  Iar eşti mirat şi din nou se întâmplă
  De-o veşnicie să mori efemer.

Triste duminici schimbate-n cuvinte,
Să-ntorci albastrul  în mare ai vrea...
Pânze de cer, spre aducere-aminte:
Eşti ancorat de corabia ta.

Iar navighezi printre coaste şi tâmple
O siluetă cu aripi de vis...
Neîntâmplări se grăbesc să se-ntâmple:
Jertfe aduse uitării-abis.

Vin dinspre tine fiorii de-o clipă,
Tu îi preschimbi în depline tăceri...
Triste duminici, căzute-n risipă,...
Neîntâmplări,... prefăcute dureri...

O nouă lume în vag eşuează,
Fără regret, resemnat,... dar decis...
Mirări şi aripi albastre veghează
Jertfa adusă uitării-abis.

Numai tu

Zâmbetul de-azur şi miere

E urcuş spre altceva...

De sunt zbor sau sunt cădere,

Fii mireasa mea!

Şi, când cerul te mă apasă, 

Fă-mi culcuş din grija ta!

Frigul, de mă ţine-n casă,...

Fii mireasa mea!

  Numai tu 

  Durerile îmi frângi,

  Când eu pier,

  Iubeşte-mă şi plângi!

  Doară tu

  Mă poţi însenina,...

  Dor şi rug

  Să fii, iubita mea!

Tu, în graba mea cea mare,

Să sădeşti răbdare ştii,

Chiar dacă albastrul înaltul doare,

Înger va să-mi fii!

Şi, când insomnii mă muşcă

Dinspre nopţile-albăstrii,

Chiar de cerul este cuşcă,

Înger va să-mi fii!

Dacă-mi vor pieri în pripă

Crezul meu,... speranţa mea,...

Să-mi fii ultimă risipă,

Tu, iubita mea!

Tu, sărut să-mi fii pe frunte,

Când sinistru-i de foc e tâmpla mea,

Să-mi fii lacrimă şi zâmbet, 

Tu, iubita mea!

Fiinţa Sfincter - virtual expo IV

Lemn de cireş sălbatic, luat de pe dealul Perchiului dintr-un cireş care, bătrân şi găunos, se rupsese.

Lemnul putred de pe interior aproape că mă obliga să renunţ la aventuara pe care o imaginasem, însă...

... după ce am înlăturat putreziciunea, am ştiut că - în sfârşit - am găsit prietenul potrivit pentru o lucrare-aventură pe care o imaginasem de foarte multă vreme.

Am continuat cu exciziile până când lemnul a început să aducă vag cu ceea ce gândisem. Şi, pentru că mă revigorau fotografiile cu această lucrare aşezată pe covorul verde de iarbă, am continuat să o fotografiez astfel, la fiecare nouă etapă a devenirii noastre.

În timp ce scriu aceste rânduri, privesc mirat la lucrarea aceasta - care se află, alături de alte lucrări, la câţiva centimetri de mine - şi îmi dau seama că m-am familiarizat atât de mult cu prezenţa ei, încât nici nu mi-a mai trecut prin minte să o fotografiez în starea ei finală! Nici nu am s-o fac acum. Vă invit să vă imaginaţi că "Fiinţa Sfincter" este o lucrare verticală, a cărei bază este înfiptă într-o bucată de lemn! Asta, până când voi găsi răgazul să fac nişte fotografii care să vă elucideze.

Lemnul de cireş în care am modelat această lucrare are acceeaşi provenienţă ca şi cel din cazul lucrării anterioare, "Disperare" şi sunt adoptate de mine în acelaşi timp, în urmă cu mai bine de doi ani. "Fiinţa Sfincter" este o altă lucrare de sinteză (nu o radiografie a unui moment dat) şi un răspuns pe care trebuia să îl ofer unei vechi întrebări care mă înghioldea de foarte multă vreme, privitoare la visceralitatea agresivă, ostentativă, toxică şi inhibitoare pentru orice fiinţă raţională, prin care ne manifestăm, unii, ocazional, alţii, permanent. Am fost şi voi rămâne mereu interesat de resorturile acestui tip de exteriorizare - de comunicare!!! - şi, iată, am încercat să dau şi nişte răspunsuri la interogaţiile pe care mi le-a prilejuit intersectarea cu visceralitatea scuipată în obrazul auditoriului, pe care o practică o mare parte a indivizilor ce alcătuiesc societatea de astăzi, pe care, din nefericire, o practic şi eu uneori.

Fiind un subiect de care sunt atât de interesat, voi reveni asupra lui cu un text care, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, va naşte şi mai multă ambiguitate în mintea mea şi va semăna şi mai multă confuzie printre cei care îl vor citi!

Disperare - virtual expo IV

Perchiul, dealul ăsta de care m-am legat atât de profund, atât de visceral, mi-a dat şi acest din urmă lemn. Un bătrân cireş sălbăticit s-a frânt pur şi simplu sub baterea vreunui vânt mai vârtos, iar eu, umblător asiduu pre cărările strâmte de prin pădurile ce înţolesc dealul, am avut norocul să-l descopăr şi am crezut că voi putea să îmi povestesc un crâmpei de viaţă prin mijlocirea acestui din urmă frate. Nu aveam de unde să ştiu atunci când l-am adoptat că bucăţile astea de lemn - căci două au fost - vor fi lucrările care îmi vor marca sfârşitul celei mai luminoase şi mai prolifice perioade ale vieţii mele de artist, sfârşitul şederii mele în Moldova.

Am scos la iveală carnea fragedă a lemnului de cireş şi am înţeles imediat că ceea ce aveam să experimentez cu acest lemn era chiar disoluţia, degradarea accelerată şi imuabilă a echilibrului meu existenţial de până atunci, căderea în pervertire şi depresie şi, din preaplin, disperarea. Am făcut schiţa aceasta:

şi am purces la primele crestături, cu senzaţia permanentă a neconcordanţei, a imensei nedreptăţi pe care trebuie să o suport, a imuabilului şi definitivului eşec pe care trebuie să-l experimentez, exact atunci când privirile mele înceţoşate de atâta efort reuşiseră să întrevadă izbânda.

Apoi, fără un motiv evident, m-am oprit. Ajuns în acest stadiu al lucrării, am fost prins în vârtejul evenimentelor distructive din viaţa mea şi am renunţat la această lucrare pentru că nu puteam încă accepta înfrângerea, disoluţia, ratarea. Modul meu de a lupta împotriva evidenţei a presupus şi renunţarea la a desăvârşi această lucrare pe care o legasem tocmai de disperarea cu care îmi analizam - ca un martor lucid, empatic, definitiv neputincios - abisala prăvălire în decrepitudine fiinţială.

Abia acum, la doi ani după ce am început această lucrare, am reuşit s-o definitivez, după ce am mai făcut o lucrare din această cea de-a patra serie şi, paradoxal, după ce sentimentul sfârtecând de disperare atroce, instabil până la exploziv, s-a metamorfozat în acela de disperare resemnată, definitivă, încremenindă.

De ce Disperare? Din toate motivele, dar mai ales pentru că fiinţarea mea - la propriu - îmi obturează accesul la lumile mele interne. Disperare, pentru că trăiesc afară de cea mai vagă formă de firesc, atunci când mă raportez la ceea ce aş fi îndrituit să experimentez - conform cu standardele sociale de astăzi. Disperare, pentru că timpul nu mai are răbdare cu mine şi eu, cu sufletul osificat de mizantropie, nu mai am absolut deloc răbdare cu timpul, cu viaţa, necum cu semenii mei. Disperare şi atât, din toate motivele.

Drumuri

Se împuţinează alegerile. Drumurile mele de viaţă se îngustează. Sigur că am deprins echilibristica întoarcerii în sine, dar mersul meu este încă nesigur, deşi am trecut deja de vârsta copilăriei.

Fiecare alegere pe care trebuie să o fac este o lance înfiptă în orizontul tot mai leneş, tot mai bătrân, tot mai lipsit de vigoare. Uneori, nici nu-mi mai vine să păşesc. Drumurile şerpuiesc în proximitatea mea şi eu nu am vlagă nici cât să le privesc. Ele se intersectează insinuante şi mă îmbie, iar eu, obosit şi străveziu, prind imaginare rădăcini şi caut cu disperare să mă preschimb în arbore.

Lăncile mele sunt ca nişte indicatoare mincinoase. Niciuna nu stă înfiptă vârtos în ce va să vină, ci se anină mereu alături de drumurile mele, alături de luminile acelea intermitente pe care le bănuisem - abia cu o clipă înainte de a arunca lancea - capete de drum. Lăncile mele, atârnate scălâmb în buza abrazivă a orizontului, sunt iluziile mele. Sunt credinţele mele şi aşteptările mele cele niciodată întâmpinate de credinţele şi aşteptările drumeţilor cu care, din nefericire, mă intersectez uneori.

Degeaba mă preschimb în arbore. Drumurile se strâng în ele, precum râurile în fluvii, doar că, în loc să se transforme într-o câmpie-drum, ele se preschimbă, halucinant, într-un drumeag, într-o cărare, într-un fir suspendat peste neant, care nu duce altundeva decât în întunericul sinelui meu.

Fără orizont, fără arme, fără niciun avertisment. Dorm şi visez că nu mă mai pot trezi din acest coşmar în care alerg înnebunit pe labirintice drumuri, care se îngustează, transformându-se în capcane. De aur.

Cădere

Nu este altceva decât o altă flacără care pâlpâie, grăbindu-se spre moarte. Tremurul abia perceptibil, gălbui, descrescent, şovăitor şi... trist, se sfârşeşte, înspăimântător de repede, în întunericul care mă stăpâneşte.

Carnea mi se crispează, strângându-se pe groaza care, osificată, îmi devine exoschelet şi înţeleg că iar va trebui să caut vinovaţi şi să-mi asum eşecul atunci când, împerecheate într-un desfrâu total, luciditatea şi evidenţa îmi vor dezvălui că în găvanele ochilor mei stau, ca nişte zeiţe destrăbălate, toate păcatele cărora mintea mea le poate da nume.

Lacrima şerpuieşte cuminte, urmând ridurile feţei pe care nu mi-o mai recunosc. Altă lacrimă, alt drum spre pământul ăsta care mă încovoaie cu fiecare nouă cădere. Pierd în fiecare secundă lupta teribilă pe care o dau cu tina şi zborurile mele frânte - secunde de iluzorie libertate - sunt doar amintiri ale copilului naiv care am fost.

Ţărâna mă cheamă înlăuntrul meu şi înlăuntrul ei, acolo unde îmi este templul de unde nu ar fi trebuit niciodată să pot să mă înalţ. Ţărâna mă ademeneşte cu vocabule şi emoţii atât de familiare, încât mă tem ca nu cumva să nu aibă dreptate! Mă tem ca nu cumva să nu fiu iar acela care va trebui să plătească nou tribut zeiţelor destrăbălate care sălăşluiesc în găvanele ochilor mei bolnavi de întuneric.

Sunt frate cu disperarea şi, oricât m-aş chinui, nu-mi mai amintesc nici măcar ce cuolare are zborul. Nu-mi mai pot imagina aripi şi, pentru mine, verticalul nu mai reprezintă altceva decât groaza că aş putea continua să mă scufund, să cad - durut şi ireversibil - înspre limita ultimă, cea a nimicniciei.

Nu faptul că nu mai pot zbura mă ucide, ci dezamăgirea că nu am ştiut să fiu fericit atunci când o puteam face. Nu întunericul omoară, ci amintirea trufiei cu care acceptam mângâierea luminii ca şi când mi s-ar fi cuvenit, ca şi când aş fi meritat, ca şi când eu aş fi fost un miracol şi nu ea.