Cădere

Nu este altceva decât o altă flacără care pâlpâie, grăbindu-se spre moarte. Tremurul abia perceptibil, gălbui, descrescent, şovăitor şi... trist, se sfârşeşte, înspăimântător de repede, în întunericul care mă stăpâneşte.

Carnea mi se crispează, strângându-se pe groaza care, osificată, îmi devine exoschelet şi înţeleg că iar va trebui să caut vinovaţi şi să-mi asum eşecul atunci când, împerecheate într-un desfrâu total, luciditatea şi evidenţa îmi vor dezvălui că în găvanele ochilor mei stau, ca nişte zeiţe destrăbălate, toate păcatele cărora mintea mea le poate da nume.

Lacrima şerpuieşte cuminte, urmând ridurile feţei pe care nu mi-o mai recunosc. Altă lacrimă, alt drum spre pământul ăsta care mă încovoaie cu fiecare nouă cădere. Pierd în fiecare secundă lupta teribilă pe care o dau cu tina şi zborurile mele frânte - secunde de iluzorie libertate - sunt doar amintiri ale copilului naiv care am fost.

Ţărâna mă cheamă înlăuntrul meu şi înlăuntrul ei, acolo unde îmi este templul de unde nu ar fi trebuit niciodată să pot să mă înalţ. Ţărâna mă ademeneşte cu vocabule şi emoţii atât de familiare, încât mă tem ca nu cumva să nu aibă dreptate! Mă tem ca nu cumva să nu fiu iar acela care va trebui să plătească nou tribut zeiţelor destrăbălate care sălăşluiesc în găvanele ochilor mei bolnavi de întuneric.

Sunt frate cu disperarea şi, oricât m-aş chinui, nu-mi mai amintesc nici măcar ce cuolare are zborul. Nu-mi mai pot imagina aripi şi, pentru mine, verticalul nu mai reprezintă altceva decât groaza că aş putea continua să mă scufund, să cad - durut şi ireversibil - înspre limita ultimă, cea a nimicniciei.

Nu faptul că nu mai pot zbura mă ucide, ci dezamăgirea că nu am ştiut să fiu fericit atunci când o puteam face. Nu întunericul omoară, ci amintirea trufiei cu care acceptam mângâierea luminii ca şi când mi s-ar fi cuvenit, ca şi când aş fi meritat, ca şi când eu aş fi fost un miracol şi nu ea.