Drumuri

Se împuţinează alegerile. Drumurile mele de viaţă se îngustează. Sigur că am deprins echilibristica întoarcerii în sine, dar mersul meu este încă nesigur, deşi am trecut deja de vârsta copilăriei.

Fiecare alegere pe care trebuie să o fac este o lance înfiptă în orizontul tot mai leneş, tot mai bătrân, tot mai lipsit de vigoare. Uneori, nici nu-mi mai vine să păşesc. Drumurile şerpuiesc în proximitatea mea şi eu nu am vlagă nici cât să le privesc. Ele se intersectează insinuante şi mă îmbie, iar eu, obosit şi străveziu, prind imaginare rădăcini şi caut cu disperare să mă preschimb în arbore.

Lăncile mele sunt ca nişte indicatoare mincinoase. Niciuna nu stă înfiptă vârtos în ce va să vină, ci se anină mereu alături de drumurile mele, alături de luminile acelea intermitente pe care le bănuisem - abia cu o clipă înainte de a arunca lancea - capete de drum. Lăncile mele, atârnate scălâmb în buza abrazivă a orizontului, sunt iluziile mele. Sunt credinţele mele şi aşteptările mele cele niciodată întâmpinate de credinţele şi aşteptările drumeţilor cu care, din nefericire, mă intersectez uneori.

Degeaba mă preschimb în arbore. Drumurile se strâng în ele, precum râurile în fluvii, doar că, în loc să se transforme într-o câmpie-drum, ele se preschimbă, halucinant, într-un drumeag, într-o cărare, într-un fir suspendat peste neant, care nu duce altundeva decât în întunericul sinelui meu.

Fără orizont, fără arme, fără niciun avertisment. Dorm şi visez că nu mă mai pot trezi din acest coşmar în care alerg înnebunit pe labirintice drumuri, care se îngustează, transformându-se în capcane. De aur.