Lacrima

De-o viaţă pier în templul meu,

Sunt slujitor şi Dumnezeu.

În tâmpla albă: cer senin,

În tâmpla gri: amar suspin.

Rătăcit printre priviri,

Printre vorbele cuţit,

Schimb secunde-n amintiri

Şi lumina-n asfinţit.

Merg pe drumul mult bătut

Spre niciunde, spre nicicând,

Nu mai sunt un trup demult,

Sunt o lacrimă arzând.

Vin din mine alte lumi fără să le cer

Pier în hăul zării mut şi în lacrimi pier.

Mă spun în van spre tâmple gri

Şi cad în sus, spre a nu fi.

Mă ferec, iar, în templul meu,

Când slujitor, când Dumnezeu.

Ca un cântec obsedant

De niciunde, de nicicând,

Sânger straniu pe asfalt,

Lacrimă de jad arzând.

Peste vechile-ntrebări

Întrebare stau şi eu,

Vin spre tâmple fumegând

Ars de prea puţinul meu.

Rup din nefiinţa mea câte-o asfinţire,

Nu e nimeni să mai vrea încă-o nemurire.

Şi cad durut pe tâmple gri:

Surâs în ochii de copii.

Când slujitor, când tainic zeu,

Plângând ascuns în templul său.

Dacă cerul nu mai poate

Să aprindă încă-o stea,

Toarne lacrimă de noapte

Peste-înlăcrimarea mea!

Şi, la ora dimineţii,

Rupt de rost şi de cuvânt,

Fi-voi pe obrazul vieţii

Lacrimă de jad arzând!

Vin spre voi de nicăieri: lacrimă-n priviri,

Voi trăiţi în azi şi ieri şi în... risipiri!...