Îl priveam cu sentimentul că va încerca să mă înșele cumva. Era înalt și avea părul foarte scurt, fără să fie tuns la zero. Purta un tricou comun, închis la culoare, probabil albastru, și niște pantaloni de piele, care aveau niște stele de metal, în relief, destul de mari și inadecvate, pe lateral, acolo unde ar fi putut fi o vipușcă.
Mă gândesc la cei care vor ajunge să citească acest text și nu-mi pot stăpâni un zâmbet, realizând că procentul actual de imbecilitate este de vreo 75% din populația vorbitoare de limba română, așa încât preconizez, cu enormă indulgență, că doar unul din zece "turiști tembeli" vor avea habar despre ce este și la ce folosește o... vipușcă. Până la urmă, deși simt (și) o urmă de perversă satisfacție, zâmbetul meu este amar.
Vocea lui, abia perceptibil răgușită, părea aceea a unui farsor care încearcă să câștige ceva de la tine.
- Vino! O să îți fac cunoștință cu doamna Negreanu. O să îți placă de dumneaei. A fost profesoară la Universitate. De fizică sau de chimie, din câte-mi amintesc.
Eram într-o sală enormă de bal și oameni, ale căror fețe abia le puteam desluși, treceau, eleganți, dintr-o parte în alta. El, însă, îmbrăcat în hainele lui de rocker, stătea răsturnat pe o canapea de lângă un perete și fuma.
- Uite! Dumneaei este doamna Negreanu și dânsa este sora doamnei Negreanu. Sărut mâna, doamnelor!
- Ooo! Sergiu! Ce mă bucur că te revăd! Chiar mă întrebam când îmi vei face cunoștință cu amicul tău? Dânsul este?
- Doamna Negreanu, știți că, la mine, vorba este vorbă! Acum a venit, acum l-am adus.
- Domnule, nu știți cât de mult vă prețuiesc, mi se adresă direct doamna Negreanu, care era o femeie foarte în vârstă, scundă și cifotică, dar care avea un păr scurt, extrem de negru și de strălucitor.
- Și eu, domnule, rosti, cu voce la fel de plăcută, sora doamnei Negreanu, o femeie care-i semăna întru totul, fiind doar un pic mai tânără și mai puțin ridată...
Mă îmbrățișară temător și simții cum mă învăluie, tandru, un val de sinceră și puternică simpatie din partea celor două nonagenare. Îmi schimbai, cumpătat, impresia despre Sergiu, rockerul. Nu în sensul că el ar fi putut fi altceva decât un șarlatan insignifiant, de duzină, ci înțelegând, cumva, că pe mine, din motive de pură simpatie și, probabil, ca un exercițiu prin care să își demonstreze că are voință, mă iertase și nu urma să mă "ardă".
Ei bine, verbul acesta, "a arde", cu conotația lui argotică, va fi înțeles de un procent de peste 90% dintre cei care se vor încumeta să citească până aici. Zâmbet amuzat, desigur.
Pornii prin sala de bal, printre oamenii eleganți și discreți, după ce doamna Negreanu și sora ei aidoma îmi făcură, zâmbitoare, cu batista, promițându-mi că ne vom întâlni curând.
Încet-încet, lumina galben-aurie, care poleia totul împrejur, îmi devoală un ponton etajat, la marginea unui lac care, neverosimil, era în mijlocul sălii de bal. Sala enormă se transformase, parcă, într-un orășel-port, așezat pe malul acelui lac limpede și calm.
O fată zveltă, înaltă, îmbrăcată cu o rochie vaporoasă, cu un mic malacov, având o pălărie albă, cu boruri largi, prinsă peste coafura multietajată, sofisticată, plină de cârlionți blonzi și strălucitori, se apropie de mine, vizibil emoționată, și îmi așeză palmele pe piept. Fiind foarte aproape de fața mea putui să îi văd, foarte clar, chipul comun, banal, ușor asimetric, din care se remarcau ochii albaștri-deschis, exoftalmici și aparent înlăcrimați. Mă privea ca pe un idol și mă simțeam foarte jenat de adorația nejustificată, pe care o emana întreaga ei făptură, pentru mine și pentru zeul pe care ea îl crease în mintea ei, ad-hoc, din ceea ce-și imagina că sunt eu. Vibra ca o vioară Stradivarius, mânuită de propriile-i încântătoare visuri și simții cum ființa aceea, sinceră, naivă, total viscerală și extrem de entuziasmată, m-ar fi iubit așa cum nu ar fi putut să o mai facă nimeni, niciodată. Sancta simplicitas!
- Aaa, ai întâlnit-o pe Mălina?! se miră Sergiu, coborând treptele de lemn lustruit, care făceau trecerea dintre etajele pontonului. M-a înnebunit, continuă el volubil și culant, că vrea neapărat să te cunoască. Este că e simpatic, Măli? o întrebă el pe fata roșie de emoție.
- Da. Este foarte drăguț. Ești foarte drăguț. Dă-mi voie să îți mângâi fața!
Nu așteptă încuviințarea mea și își trecu palmele călduțe peste obrajii mei, peste tâmple și peste frunte. Mă apucă ușor de după ceafă și îmi apropie fața de a ei, până ce buzele noastre se atinseră. Apoi, îmi dădu drumul, depărtându-și puțin fața de a mea și, din nou, se atinse, ușor, cu buzele de ale mele, aplecându-se spre mine, căci era puțin mai înaltă. Nu era un sărut. Ne atingeam doar buzele și gestul acesta intim era plăcut și plin de o firească tandrețe.
Sergiu dispăruse din raza mea vizuală și butaforia se schimbase. Nu mai eram pe ponton, ci sub un măslin bătrân, căruia îi vedeam frunzele și fructele, deasupra noastră, iar soarele stătea să apună, undeva în stânga mea, învăluindu-ne într-o magică lumină galben-roșiatică.
Mălina era sprijinită de copac, iar eu stăteam lângă ea, încercând să nu mă las purtat de val, de instinct, de gâlgâiala mea umorală. Renunțasem demult la carnal și nu aveam nicidecum în plan să schimb această situație, iar fata din fața mea, banală la chip și mult prea pasională, nu avea cum să mă prindă într-un vârtej al iubirii. Știam că, dacă ea nu mă putea întoarce din hotărârea-mi, nimeni nu ar mai putea. Iar ea, era foarte clar, nu avea cum să mă convingă. Eram imun la astfel de pasiuni, în secunda în care luciditatea punea stăpânire pe mine.
- Am să fiu exact cum ți-ai dori, îmi spuse Măli, fără să mă privească. Apoi, își întoarse ochii albaștri și bulbucați spre mine și îmi zâmbi. Avea buze subțiri și gura foarte mică.
- Câți ani ai? o întrebai, știind că doar aici puteam găsi o cheie a despărțirii nedureroase.
- Douăzeci și opt.
- Ești foarte mică, Mălina.
- Nu sunt mică. Privește! Sunt mai înaltă decât tine, râse ea, apropiindu-și trupul de al meu și atingându-și fața de a mea. Femeile știu să iubească frumos.
- Eu am șaizeci de ani. Sunt bătrân, Mălina, este inutil...
- Bine, dar pari de treizeci și cinci... Cum?!... Cum să ai șaizeci de ani?!...
Exact în momentul acela, doamna Negreanu și sora ei se apropiară de noi și, zâmbind complice, ne priviră admirativ.
- Mălina, să ai mare grijă de dumnealui. Nu-l dezamăgi!
- Bineînțeles, doamna Negreanu, îngăimă fata, gata să izbucnească în plâns.
Doamnele se îndepărtară, urcând un deal înspre soarele roșu-orbitor, care apunea grăbit. Două siluete mișcându-se oarecum haotic, așa, cum se țineau de braț, ca un crab pe o plajă sângerie. Din când în când, se întorceau spre noi și își fluturau batistele, cum crabul își ridică cleștele mai mare, cel care a rezistat luptei cu vremurile aprige.
Eu cobor treptele săpate în stâncă, lăsând-o pe fată acolo, lipită de măslinul plin de fructe și de frunze verzi, plângând fără suspine, cu lacrimi mari, gândindu-se, probabil, la un zburător pur, care să aibă dracului toate calitățile pe care iubirea ei, fără precedent, le merita, cu prisosință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu